SISTEMUL REPRODUCĂTOR LA OM

Deşi naşterea omului este un miracol
al naturii,
acest fenomen nu este întîmplător,
dar este asigurat
de mecanisme
biologice complexe
şi de activitatea
coordonată a organelor specifice
corpului
omenesc:
organele genitale masculine
şi organele genitale
feminine,
glandele endocrine,
sistemul nervos, etc.
Reproducerea la om are la bază fuziunea
a
două celule
haploide (gameţi – ovulul şi spermatozoidul),
a căror nuclei
conţin cîte 23 de cromozomi.
Această
fuziune
este urmată de formarea
unei celule diploide (zigotul) cu 46 de cromozomi.
Organele genitale masculine sînt
clasificate ca:
ü localizare: externe – testiculele, tunicile
lor şi
penisul şi interne – canalul deferent şi veziculele
seminale,
prostata, glanda Cowper;
ü funcţii realizate: organe genitale
primare – testiculele, care produc spermatozoizii;
căile
de evacuare
a spermei – tubii seminiferi,
reţeaua
testiculului, ductul eferent, ductul epididimului,
ductul deferent, canalul ejaculator
şi uretra
glandele anexe – veziculele seminale,
prostata,
glanda Cowper, care produc
secreţii ce formează
sperma; organul copulativ – penisul;
(fig. 9.1).
 Testiculele sînt organe pare de formă
ovală,
turtite în sens transversal, suspendate
în scrot.
Diametrul longitudinal
al testiculului
este de 3–4 cm,
iar greutatea de 15–25 g. De regulă, testiculul
stîng
este suspendat
puţin mai jos comparativ
cu cel drept.
Scrotul protejează testiculele de acţiunea
factorilor
mediului extern şi le asigură o temperatură
cu 2–3 grade mai mică, comparativ
cu temperatura
corpului.
Menţinerea
acestei
diferenţe termice
are
loc graţie îndepărtării
sau apropierii
testiculelor
de
corp, prin contracţia muşchilor
scrotului.
La exterior testiculul este acoperit de o tunică
fibroasă densă care, avansînd în ţesutul glandular,
formează
un sept vertical incomplet numit
mediastin, de la care pleacă numeroase filamente
fibroase
subţiri
şi septuri incomplete care separă
parenchimul testiculului în lobuli. Numărul
lobulilor
unui testicul variază între 250–300.
 Căile de evacuare a spermei iniţiază din
fiecare lobul cu 2–3 tubi seminiferi care confluează
formînd un tub seminal ce se deschide în reţeaua
testiculului din mijlocul mediastinului. Din această
reţea pornesc 12–15 canale eferente
ce se deschid
în ductul epididimului
– duct sinuos cu lungimea
de cca 3–4 metri, în care are loc maturizarea spermatozoizilor.
Ductul epididimului, la rîndul său,
se deschide în ductul deferent, care fuzionează cu
canalul
excretor al veziculelor seminale, generînd
canalul ejaculator. Acesta din urmă se deschide în
uretră, ce asigură la bărbaţi eliminarea
urinei
şi
ejacularea spermei (fig. 9.2).
 Glandele anexe.
Veziculele seminale reprezintă nişte
diverticule
saciforme, secreţiile cărora se amestecă
cu sperma.
Glandele Cowper prezintă două glande
de mărimea
bobului de mazăre,
care secretă
un lichid
filant. Ele involuează în sinilitate.
Prostata este un organ musculo-
glandular,
componenta
glandulară a căreia elimină
un lichid
care constituie
un element important
al spermei
şi un stimulator
al activităţii
spermatozoizilor.
Fiind un muşchi, prostata serveşte
ca sfincter
involuntar
al uretrei şi preîntîmpină
scurgerea
urinei în procesul
ejaculării. Ca rezultat urina nu
se amestecă cu sperma.
 Penisul este format din doi corpi cavernoşi
şi
un corp spongios ce înconjoară
uretra.
SISTEMUL R 41 EPRODUCĂTOR LA OM §
Ductul
deferent
Epididimul
Ductul
epididimului
Tunica albuginea
Lobuli
Sept
Reţeaua
testiculului
Mediastinum
Fig. 9.2. Structura testiculului
Tubi
seminali
Scrot
Testicul
Penis
Uretra
Ductul
deferent
Prostata
Vezica urinară Vezicula seminală
Rect
Epididimul
Fig. 9.1. Organele genitale masculine
Ductul eferent
137
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
Organele genitale
feminine
Participarea organelor genitale
feminine la reproducerea
omului se manifestă
prin: producerea
gameţilor;
asigurarea fecundării, nidaţiei şi dezvoltării
embrionare.
Activitatea sistemului reproductiv
feminin are
loc în concordanţă cu celelalte
sisteme
de organe
ale organismului
omului, fiind coordonată
de sistemul
neuroendocrin
şi de activitatea
endocrină
a
unor organe ce-l reprezintă:
ovare, uter, placenta,
care au și funcții endocrine.
Organele genitale feminine
sînt clasificate ca:
ü localizare: interne, situate
în cavitatea
bazinului
– ovarele,
trompele
uterine,
uterul
şi vaginul;
externe
– labiile
mari şi mici, clitorisul,
himenul;
ü funcţii realizate: glande
sexuale – ovarele; căi
de transport – trompe uterine
şi uterul; organe de
acuplare
– vaginul şi organele
genitale feminine
externe (fig. 9.3).
 Ovarele reprezintă glande
sexuale feminine
pare,
fiecare prezentînd un corp ovoid,
aplatizat,
de
culoare roză.
Dimensiunile lui variază
în funcţie de
activitatea
fiziologică,
vîrstă, maladii,
disfuncţii.
La fetiţe ovarele au greutatea
de 2–3 g. La femeile
mature ovarele
au 4–8 g. În perioada
ovulaţiei
volumul
ovarului
se dublează
sau se triplează.
În
perioada care urmează
menopauzei
ovarele
au
greutatea de 1–2 g şi tendinţa de atrofiere.
Ovarul este format din substanţa
corticală,
în
care sînt localizaţi
foliculii primordiali,
iar în perioada
preovulatorie
– foliculi
Graaf (ovarieni)
şi substanţa
medulară,
constituită
din ţesut conjunctiv,
în care se află vasele
sangvine şi nervii.
 Trompa uterină (tubul Fallope) este un
canal par, cu lungimea
medie de 10–12 cm. Trompa
dreaptă este un pic mai lungă decît cea stîngă.
Peretele trompei uterine
este format din trei
tunici: tunica mucoasă
internă, formată
din
epiteliu ciliat, tunica medie musculară, formată
din muşchi netezi circulari,
care în apropierea
uterului
trec în muşchi longitudinali şi tunica
externă seroasă.
O astfel de structură asigură
„mişcarea” ovulului
(sau a zigotului, dacă a avut
loc fecundarea) spre uter, fecundarea şi demararea
procesului de dezvoltare a embrionului.
 Uterul reprezintă un organ cavitar muscular
impar, localizat în cavitatea bazinului.
Anterior de
uter se află vezica urinară,
iar posterior – rectul.
Uterul asigură implantarea şi nutriţia iniţială a
embrionului, apoi a fătului.
Peretele uterului este format din:
ü endometriu
(tunica mucoasă internă);
ü miometriu (tunica musculară) a cărui fibre
musculare netede sînt ramificate şi se anastomizează
cu capetele;
ü perimetriu (tunica externă seroasă).
Structura tunicilor uterine suferă modificări
funcţionale
în perioada gravidităţii şi a ciclului
menstrual. Lungimea
fibrelor musculare a miometriului,
în perioada gravidităţii, creşte de la 50
la 500 mkm. Structura endometriului ciclic, sub
acţiunea
hormonilor
ovarieni (progesteronul
şi
estrogenul) se îngroaşă cu o reţea de vase sangvine
şi glande, astfel
pregătindu-se pentru a primi
şi a găzdui
embrionul. Dacă fecundarea nu a avut
loc, mucoasa începe să se elimine
(menstruaţie).
 Vaginul prezintă un tub fibromuscular
extensibil cu lungimea de cca 8 cm. Extremitatea
superioară a vaginului
cuprinde
colul uterin, iar cea
inferioară
se deschide în şanţul labial.
Fig. 9.3. Organele genitale feminine
Trompa
uterină
Uter
Vagin
Ovar
Cavitate
uterină Col uterin
1. Numeşte organele sistemului
reproducător masculin şi
feminin care au şi funcţii
endocrine.
2. Numește glandele anexe
ale sistemului reproducător
masculin.
3. Alcătuiește un glosar de
termeni care vizează anatomia
organelor reproducătoare
feminine și masculine.
4. Asociază într-un tabel
structura
organelor
reproducătoare la om.
5. Alcătuiește o schemă a căilor de
evacuare a spermei.
6. Explică în ce constă rolul de
protecție și termoreglare a
scrotului.
7. Descrie structurile trompelor
uterine care asigură deplasarea
ovulului.
8. La o femeie sănătoasă de vîrstă
reproductivă, printr-un examen
ecografic s-a constatat că ovarul
drept este de cca 2,5 mai mare
comparativ cu cel stîng.
a. Explică de ce medicul
specialist a comentat situaţia ca
fiind una în normă.
b. Descrie variațiile greutății
ovarelor la diferite vîrste și stări
fiziologice.