BOLI ALE SISTEMULUI REPRODUCĂTOR LA OM

Bolile cu transmitere sexuală (BTS)
Sifilisul, gonoreea, tricomonaza, herpesul genital,
etc. sînt boli cu transmitere sexuală cauzate
de virusuri (virusul papiloma uman, virusul herpes,
virusul hepatitei B, virusul imunodeficienței
umane HIV), bacterii (chlamidia, trichomonas
vaginalis, spirocheta), fungi (candida albicans) sau
păduchi genitali care se transmit de la o persoană
la alta în timpul contactului sexual. Aceste boli
mai sînt numite venerice de la numele zeiței iubirii
Venus.
Simptomele bolilor sexual transmisibile:
ü secreții vaginale (la femei) sau din uretră (la
bărbați) abundente, care provoacă iritații;
ü erupții cutanate la nivelul vaginului, penisului
sau anusului;
ü dureri sau arsuri la urinare;
ü dureri în timpul contactului sexual.
La apariția unuia din semnele descrise mai sus
este necesar să consultați medicul. Cu cît infecția
genitală va fi descoperită mai repede, cu atît se va
vindeca mai ușor.
Bolile cu transmitere sexuală pot fi prevenite,
dacă vei respecta următoarele reguli:
ü folosirea prezervativului – o metodă de
contracepție și unica metodă de protecție de
infecții genitale;
ü reducerea numărului de parteneri sexuali;
ü respectarea igienei personale, în special
igiena organelor genitale înainte și după
contactul sexual.
Boli ale sistemului
reproducător masculin
Organele genitale masculine sînt afectate de
patologii de origine infecțioasă, traumatică, cît și
netraumatică.
Boli de origine infecțioasă. Virusurile, bacteriile,
fungii, scabia formează grupul de patogeni
care pot afecta diferite organe genitale masculine:
testiculele (orhita); epididimul (epididimita); uretra
(uretrita); vezica urinară (cistita); foliculii piloși (abcese);
întreaga zonă genitală (gangrena Fournier).
 Orhita este inflamația unuia sau ambelor
testicule, cauzată de astfel de bacterii ca bacilul
coli, stafilococi, streptococi, bacterii infecțioase cu
transmitere sexuală, virusul urlian (agentul cauzal
al parotidei epidemice) etc. Orhita poate apărea prin
propagarea unei infecții, existentă în altă parte a
corpului, pe cale sangvină.
 Epididimita este o inflamație a epididimului,
care apare ca rezultat a infectării acestui organ.
La copii, epididimita este cauzată de infecțiile
tractului urinar. La bărbații tineri activi sexual
apare în urma infecției cu patogeni sexual transmisibili,
iar la bărbații în vîrstă – cu creșterea în
dimensiuni a prostatei. Epididimitele pot apărea și
în absența infecțiilor, fiind denumite epididimite
nonbacteriene.
Boli de origine netraumatică.
 Cancerul testicular afectează bărbații cu
vîrste cuprinse între 15-35 de ani și apare de cca
4 ori mai frecvent la populatia albă decît la cea
de culoare. În cazul acestei boli, apare senzația
de disconfort și de greutate în scrot sau la nivelul
regiunii abdominale inferioare și apariția durerii
care se accentuează la palpare.
 Problemele de erecție sînt cauzate de afectarea
vaselor care irigă penisul. Această afecțiune
se manifestă prin imposibilitatea obținerii și
menținerii erecției din cauza unui flux sangvin
deficitar către penis. Priapismul este o stare în
care penisul nu mai revine din starea de erecție la
condiția de bază, episodul fiind deosebit de dureros
și necesită intervenția medicului.
 Torsiunea de testicul apare ca rezultat al
răsucirii testiculului și cordonului spermatic, ceea
ce duce la întreruperea irigării cu sînge a testiculelor.
Restabilirea funcției testiculului și salvarea
lui poate fi efectuată, dacă prezentarea la medic
se va face în primele 4–6 ore. În caz contrar există
pericolul pierderii lui.
 Probleme ale regiunii scrotale apar ca
rezultat al acumulării lichidului în jurul testiculelor
(hidrocel) sau o mărire a diametrului venelor urmată
de răsucirea lor (vene varicoase) de la nivelul
scrotului (varicocel). De regulă, aceste afecțiuni sînt
înlăturate printr-un tratament chirurgical.
Boli de origine traumatică. Organele genitale
masculine pot fi traumate în timpul activităților
sportive (fotbal, ciclism), în urma expunerii la
substanțele chimice, ca urmare a căderilor.
Autoexaminarea testiculelor trebuie efectuată
o dată pe lună, după baie, cînd pielea scrotului este
destinsă. Acest examen permite de a descoperi
la timp orice tip de modificare apărută la nivelul
testiculelor. Adolescenții, bărbații tineri și cei care
au avut un testicul necoborît sau cazuri de cancere
testiculare în familie, trebuie să acorde atenție
specială acestei examinări.
BOLI ALE SISTEMULUI
REPRODUCĂTOR LA OM
46 §
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
152
Boli ale sistemului
reproducător feminin
 Candidoza vaginală este o infecție fungică
care afectează cca 75% din femeile adulte, în timpul
vieții lor. Agentul cauzal al acestei maladii este
o specie de drojdie din genul Candida, ce face
parte din flora normală a organismului uman,
care în anumite condiții poate deveni patogenă.
Candidoza vaginală poate apărea în urma administrării
antibioticelor care distrug bacteriile
ce se dezvoltă în mod normal în vagin, astfel se
creează condiții pentru dezvoltarea candidei. Alte
cauze care determină candidoza sînt: dereglările
funcției glandelor endocrine, scăderea imunității
organismului, diabetul zaharat, sarcina, deficitul
de fier, acid folic, vitamina B12 sau zinc etc.
Femeile care suferă de candidoză vaginală au
mîncărimi și scurgeri, roșeață și umflături în jurul
vaginului și pot avea dureri în timpul urinării sau
în timpul actului sexual.
Monitorizarea multiplicării candidei în organism
poate fi efectuată respectînd o dietă echilibrată,
care exclude consumul zaharurilor rafinate
și a carbohidraților și include consumul de iaurt cu
culturi de bacterii vii. Trebuie evitate hainele strîmte
care provoacă căldură și umiditate excesivă.
Maladiile care slăbesc sistemul imunitar trebuie
tratate la timp. Candidoza vaginală este tratată
medicamentos.
 Metrita reprezintă inflamații ale colului uterin
(metrită cervicală) sau a corpului uterin cauzate de:
ü infecții bacteriene (chlamidii, gonoree,
streptococi, bacilul Koch etc.) sau virale
(citomegalovirus, virusul herpes);
ü dereglări endocrine;
ü traume.
Metritele cervicale sînt destul de frecvente și
se manifestă prin scurgeri abundente, dureri în
abdomenul inferior, sterilitate etc.
Tratamentul metritelor se efectuează în urma
determinării cauzei inflamației. Medicul specialist
stabilește tratamentul corespunzător individual fiecărei
paciente cu antibiotice și preparate antiinflamatorii.
Pacientele trebuie să respecte normele de
igienă sexuală, repausul la pat, examenul periodic.
 Anexita este una dintre cele mai frecvente maladii
genicologice, de care suferă cca 90% de femei
active sexual. Anexitele sînt inflamații ale ovarelor
și trompelor uterine cauzate de bacterii, secreții
vaginale abundente, raporturi sexuale dureroase,
tulburări ale ciclului menstrual etc. Anexita poate
induce sterilitatea. Tratamentul anexitelor include
administrarea antibioticelor și a preparatelor
antiinflamatorii recomandate de medicul specialist.
Profilaxia bolilor sistemului
reproducător masculin
Prevenirea bolilor cu transmitere sexuală.
Începerea activitații sexuale la o vîrstă cînd organismul
e pregătit fizic și psihic pentru aceasta.
Riscul BTS este mai mare în rîndul adolescenților
cu vîrsta sub 25 de ani datorită faptului că ei fac
adesea sex neprotejat, au parteneri sexuali multipli
și aleși aleator.
Practicarea sexului protejat. Prevenirea unei
boli cu transmitere sexuală este mai ușoară și e mai
puțin costisitoare decît tratarea infecției propriuzise.
Unele BTS au o perioadă lungă de latență, în
care persoana nu manifestă simptome, chiar dacă
infecția există (HIV poate trece nedetectată cel
puțin 6 luni). Înainte de a avea un contact sexual
este bine să știi cîți parteneri a avut partenera sau
partenerul; dacă prezintă factori de risc fiind bolnav
sau purtător al unei infecții genitale etc.
Fii responsabil!
ü evită contactele sexuale dacă ai simptomele
unei BTS sau urmezi un tratament pentru o
astfel de boală;
ü evită contactul sexual cu persoane purtătoare,
infectate si simptomatice;
ü evită sexul cu mai mulți parteneri în același
timp.
Folosirea prezervativului, atît în cursul sexului
vaginal, cît și a celui anal sau oral. Pe masură ce
partenerii dintr-o relație monogamă se cunosc suficient
de bine, prezervativul își poate pierde din
utilitate împotriva BTS.
Infertilitatea
„Fertilitatea normală” este abilitatea unui cuplu
de a concepe în doi ani de raporturi sexuale regulate.
Infertilitatea este definită ca inabilitatea de a
rămîne însărcinată după un an de raporturi sexuale
regulate fără a utiliza metode contraceptive. Dintre
majoritatea cuplurilor care nu au conceput timp
de un an, cca jumătate vor concepe în mod natural
în al doilea an. Șansele conceperii cresc, dacă partenerii
cuplului sînt tineri. Fertilitatea femeii este
maximă la 27 de ani și scade dupa 30 de ani, cînd
rezerva de ovule scade și crește riscul de apariție a
avorturilor spontane. Deși numărul spermatozoizilor
scade cu timpul, fertilitatea masculină nu este
afectată esențial de vîrstă. Infertilitatea este cauzată
de afecțiuni ale sistemului reproducător feminin
și masculin. Frecvența infertilității și a avortului
spontan crește odată cu înaintarea în vîrstă.
Infertilitatea poate fi cauzată de stilul de viață
și poate fi prevenită prin evitarea:
ü fumatului și a consumului de marijuană, care
duc la scăderea numărului de spermatozoizi;
Boli ale sistemului Profilaxia bolilor sistemului
153
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
ü expunerii la substanțe chimice toxice;
ü abuzului de alcool ce afectează
gametogeneza;
ü bolilor cu transmitere sexuală, care afectează
sistemul reproducător;
ü dereglărilor hormonale.
Succesul tratamentului infertilității constă
în apariția unei sarcini normale, finalizată cu
nașterea unui copil sănătos. Existența cauzelor
numeroase ale infertilității, determină și numeroase
tipuri de tratament: terapia hormonală, tratamentul
chirurgical sau tehnici de reproducere
asistată. Infertilitatea feminină este mai ușor de
tratat decît cea masculină. Unele cazuri de infertilitate
pot fi tratate cu succes, iar în alte cazuri
tratamentul nu garantează apariția unei sarcini.
STUDIU DE CAZ
Sifilisul este una dintre cele mai des depistate boli cu transmitere sexuală, produsă de o bacterie în formă de
spirală (Treponema pallidum). Este o boală gravă prin consecințele pe care le are în timp asupra întregului
organism, în special asupra sistemelor nervos și cardiovascular. Contaminarea cu microbul sifilisului se face
prin raport sexual, prin atingerea leziunilor unui bolnav, prin sărut, atingerea obiectelor contaminate (pahar,
briciul de la frizer, instrumente medicale insuficient sterilizate).
Incidența infecției cu sifilis pe teritoriul Republicii Moldova la 100 de mii de locuitori în 2011
Chișinău 77,5 Cimișlia 67,0 Hîncești 53,0 Șoldănești 39,1
Bălți 80,8 Criuleni 51,0 Ialoveni 99,2 Ștefan-Vodă 81,8
Anenii Noi 66,2 Dondușeni 13,0 Leova 43,0 Taraclia 40,6
Basarabeasca 13,7 Drochia 38,0 Nisporeni 67,0 Telenești 57,8
Briceni 15,9 Dubăsari 16,0 Ocnița 11,0 Ungheni 81,8
Cahul 65,0 Edineț 54,0 Orhei 77,0 UTAG 30,5
Călărași 36,0 Fălești 20,0 Rezina 49,3
Căușeni 76,0 Florești 31,0 Rîșcani 51,2
Cantemir 79,4 Glodeni 32,0 Sîngerei 38,5
1. Analizează comparativ datele din tabelul de mai sus și identifică raioanele cu cele mai multe și
cele mai puține cazuri de infectare cu sifilis.
2. Descrie cauzele incidenței sporite a persoanelor infectate cu sifilis.
3. Propune metode de prevenire a infectării cu sifilis.
II. REPUBLICA MOLDOVA — LIDER LA STERILITATE
„Amînarea perioadei de concepere este o tendinţă europeană pe care şi femeile de la noi o urmează. După factorul
tardiv privind conceperea unui copil, ne apropiem de Europa, însă, spre deosebire de ei, la noi influenţează mult
şi factorii ecologici, care sînt într-o stare mult mai rea. Noi nu avem securitate alimentară. Pe lîngă aceasta, şi
numărul infecţiilor virale e mai mare, dar şi avorturi la noi se fac mai multe. Ei au cultura contracepţiei, la noi,
însă, nu e prea educată lumea la acest capitol”, opinează Veaceslav Moşin.
„Cunoaştem că infertilitatea sporeşte, dar cu cît şi cum, nu putem spune, pentru că, în Republica Moldova,
nu avem date oficiale şi indicatori privind acest fenomen. Dar, potrivit rapoartelor regionale şi internaţionale,
incidenţa cuplurilor infertile ar atinge valoarea de 16%. În acest context, R. Moldova este ţara cu cele mai
mari valori ale sterilităţii din Europa şi din fostul spaţiu sovietic”, menţionează autoarea studiului privind
„Sănătatea reproducerii”, Diana Cheianu-Andrei.
Ziarul de Gardă — http://www.zdg.md/social/campioni-la-infertilitate
1. Enunță cauzele de infertilitate feminină și masculină.
2. Descrie impactul amînării perioadei de concepere a unui copil asupra fertilității feminine.
3. Monitorizarea oficială a infertilității în Republica Moldova poate contribui la reducerea numărului
cuplurilor infertile?
I. SIFILISUL — CEA MAI RĂSPÎNDITĂ BTS ÎN REPUBLICA MOLDOVA
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
154
RECAPITULARE
DEZVOLTAREA ONTOGENETICĂ A OMULUI
SISTEMUL REPRODUCĂTOR LA OM
Externe
 Testicule – produc spermatozoizi și testosteron.
 Penis – organ copulativ.
Interne
 Glande anexe (veziculele seminale,
prostata,
glanda Cowper) – produc
secreţii ce formează
sperma.
 Căile
de evacuare
a spermei – tubii seminiferi,
reţeaua
testiculului, ductul eferent, ductul epididimului,
ductul deferent, canalul ejaculator
şi uretra.
Externe
 Labiile
mari şi mici, clitorisul,
himenul – organe
de acuplare.
Interne
 Ovarele – produc ovule și hormoni.
 Trompe uterine – transportă ovulele sau zigotul,
dacă a avut loc fecundarea, locul de fecundare,
transportă spermatozoii (după actul sexual).
 Uterul – locul de dezvoltare prenatală a omului
 Vaginul – organ de acuplare și cale de transport a
spermatozoizilor
Scrotul
Testiculul
Penisul
Uretra
Ductul
deferent
Prostata
Vezica urinară Vezicula seminală
Epididimul





n
n
n
n
(2n)

(2n)
2n 2n


Perioada prenatală
 Etapa preembrionară (7 zile)
 Etapa embrionară (2–8 săptămîni)
 Etapa de făt (2–9 luni)
Perioada postnatală
 Copilăria (0–14 ani);
 Adolescenţa (14–19/21 ani);
 Tinereţea (21–35 ani);
 Maturitatea (35–56 ani);
 Bătrîneţea (56–70 ani);
 Longevitatea (de la 70 ani).
Trompe uterine
Ovar
Ovar
Vagin
Col uterin
Cavitate uterină
Uter
155
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
TEST SUMATIV
1. Defineşte noţiunea de contracepţie.
2. Numeşte etapele fecundării
reprezentate în schemă şi ordonează
literele cu care sînt notate în
succesiunea realizării lor.
3. Descrie ovogeneza și spermatogeneza.
4. Nucleul celulei sexuale a omului are 28 de cromozomi.
Calculează:
- numărul de cromozomi din nucleii
celulelor
epiteliale;
- numărul de cromozomi din nucleii celulelor apărute în etapa de creștere a spermatogenezei;
- numărul de cromozomi a celor 4 celule formate în urma etapei de creștere a ovogenezei.
5. Identifică varianta corectă care prezintă traseul parcurs de spermatozoizi din locul genezei spre uter.
1. Testicule – vezicule seminale – canale deferente – prostata – uretra.
2. Testicule – canale deferente – vezicule seminale – prostata – uretra.
3. Testicule – canale deferente – prostata – vezicule seminale – uretra.
4. Testicule – vezicule seminale – canale deferente – prostata – uretra.
6. Pune cifrele ce preced noţiunile din şirul propus în consecutivitatea traseului parcurs de ovul din locul
genezei lui spre uter.
1. Uter. 2. Ovar. 3. Trompe uterine. 4. Cavitate abdominală.
7. Alcătuiește legenda schemei aparatului reproducător masculin și feminin.
8. Explică cum poate fi apreciată starea glandelor sexuale (fiziologic active sau pasive) la elevii cu vîrsta
între 10 şi 15 ani doar după aspectul elevilor.
9. Citește cu atenție enunțul.
„În orașul Muș din Turcia, în prima zi cînd mireasa venea la casa mirelui, i se punea în brațe un băiețel, gest
care exprima credința că primul copil pe care îl va avea va fi băiat”.
Obiceiul descris în enunț are credibilitate?
Redactează un eseu în care să explici științific formarea sexului la specia umană.

DEZVOLTAREA POSTNATALĂ A OMULUI

Dezvoltarea omului este un proces ce se
desfășoară de-a lungul întregii vieți și include
transformări fizice, comportamentale, cognitive
și emoționale. Aceste transformări stau la baza
trecerii omului de la sugar la copil, de la copil la
adolescent și de la adolescent la adult. Parcurgînd
acest traseu fiecare individ al speciei umane dezvoltă
anumite atitudini și valori.
Sexualitatea este un caracter ce se dezvoltă de-a
lungul vieții: copiii, adolescenții și adulții prezintă
anumite caractere sexuale și un comportament
sexual. Deși fiecare etapă de dezvoltare prezintă
caractere specifice, totuși, fiecare individ poate
atinge aceste stadii de dezvoltare mai devreme
sau mai tîrziu decît alți membri din aceeași grupă
de vîrstă. Cînd apar suspiciuni în ceea ce privește
dezvoltarea în special a copiilor și adolescenților,
se recomandă ca părinții să consulte medicul.
În literatura de specialitate sînt mai multe tipuri
de periodizări referitoare la dezvoltarea postnatală
a fiinţei umane. Unul dintre acestea ar fi:
ü copilăria (0–14 ani);
ü adolescenţa (14–19/21 ani);
ü tinereţea (21–35 ani);
ü maturitatea (35–56 ani);
ü bătrîneţea (56–70 ani);
ü longevitatea (de la 70 ani).
Perioada copilăriei începe în momentul naşterii
cu etapa de sugar, în care are loc creşterea
şi dezvoltarea rapidă a organismului. În primele
zile după naştere nou-născuţii se adaptează la
noile condiţii, toate sistemele de organe încep să
funcţioneze independent de cele ale organismului
matern. Plămînii, care mai conţin lichid amniotic,
se umplu cu aer, sistemul circulator începe să
funcţioneze autonom, sistemul digestiv asigură
digestia laptelui etc. Toate aceste modificări au
loc sub acţiunea hormonilor care sînt secretaţi de
glandele sistemului endocrin al nou-născutului.
Ca urmare a formării la bebeluși a deprinderilor
de a menține capul, a ședea, a sta și a se deplasa
în poziție bipedă se dezvoltă curburile coloanei
vertebrale (fig. 9.13). La nou-născuți curburile coloanei
vertebrale sînt foarte
neînsemnate, coloana
vertebralã avînd formă aproape rectilinie.
Prima curbură – cervicală – se formeazã în perioada
cînd bebelușul începe să susțină capul. Capul,
situat înaintea
coloanei vertebrale, tinde să se
lase în jos. Pentru a-l menține în poziție verticală,
coloana
vertebrală
se curbează convex posterior.
În perioada cînd copilul învață să șadă, se dezvoltă
curbura toracală convex posterior,
Cînd copilul începe să stea în picioare și să
meargă, se dezvoltă curbura lombară convex
anterior și paralel cu ea se formează curbura
sacrococcigiană.
În primele luni de viață se închide sutura posterioară
a craniului, iar la 18 luni – cea anterioară.
La vîrsta de doi ani copilul devine relativ independent
(merge, vorbeşte, mănîncă singur etc.). În
următorii ani ai copilăriei creşterea are loc uniform
şi mai lent. În această perioadă dirijor al creşterii
este hormonul somatotropina. Dentiţia definitivă
apare la vîrsta de şase ani.
În perioada de la doi pînă la doisprezece ani
are loc dezvoltarea rapidă a deprinderilor psihice
şi fizice: coordonarea mişcărilor, motricitatea, se
dezvoltă limbajul, scrisul, responsabilitatea pentru
faptele sale etc.
Perioada adolescenţei (pubertăţii) se caracterizează
prin modificări fizice, psihice și fiziologice
determinate de creşterea nivelului de hormoni
sexuali şi maturizarea sexuală. În această perioadă
are loc dezvoltarea organelor genitale, a caracterelor
sexuale secundare, formarea personalităţii
(tab. 9.4).
Adolescenţa este o perioadă normală de conflicte,
cînd intervine clasicul „conflict al generaţiilor”.
Adolescentul se exprimă categoric prin afirmaţii
sau negaţii tăioase, fără a-i păsa de contradicţii sau
părerea adulților. El trăiește un sentiment de nesiguranţă,
în raport cu aspectul său, a capacităţilor
sale de seducţie.
Perioada maturităţii se remarcă prin finalizarea
procesului de creştere, prioritare fiind cariera, profesia,
afirmarea, liniştea sufletească etc. În această
perioadă sînt importante păstrarea sănătăţii prin
practicarea sportului, alimentaţia corectă, excluderea
fumatului şi a consumului exagerat de
alcool. La femei în perioada 45–55 de ani apar
DEZVOLTAREA POSTNATALĂ
A OMULUI
45 §
Fig. 9.13. Formarea curburilor coloanei vertebrale
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
150
schimbări determinate de menopauză (scăderea
nivelului de hormoni sexuali, osteoporoza etc.).
Perioada bătrîneţii survine treptat prin modificări
fiziologice şi psihice. Pielea îşi pierde
elasticitatea, muşchii – tonusul, oasele devin fragile,
scade acuitatea simţurilor (vederea, auzul,
mirosul etc.).
Longevitatea depinde de „zestrea” genetică a
omului şi de modul de viaţă pe care l-a avut. În
această perioadă se reduce esenţial capacitatea
excretoare a ficatului şi rinichilor, capacitatea
respiratorie a plămînilor, puterea de pompare a
miocardului, scade viteza de propagare a impulsului
nervos.
1. Formulează definiții pentru
noțiunile: perioada copilăriei,
perioada adolescenței,
perioada maturității, perioada
bătrîneții, longevitatea.
2. Descrie succint deosebirile
dintre un tînăr de 17–18 ani
și unul de 27–28 ani (aspectul
fizic, comportamentul social,
etc.).
3. Prezintă într-un tabel
modificările hormonale
din perioada pubertină:
denumirea hormonului,
glanda secretorie, organulțintă,
modificările determinate
de prezența lor în sînge.
4. Realizează un poster în care
să demonstrezi că alcoolul,
substanțele narcotice,
fumatul sînt factorii de risc
pentru dezvoltarea omului în
perioada adolescenței.
5. Pregătește o masă rotundă cu
tema:
„Dialogul dintre generații”.

DEZVOLTAREA PRENATALĂ A OMULUI

Ontogeneza
reprezintă dezvoltarea individuală
a organismului omului, începînd cu stadiul de zigot
pînă în momentul morţii. Dezvoltarea ontogenetică
a omului prezintă două perioade:
ü prenatală;
ü postnatală.
Dezvoltarea prenatală iniţiază în
momentul fecundării şi, de regulă, durează 9 luni
(cca 40 săptămîni), timp în care omul se dezvoltă
foarte rapid, trecînd prin trei etape succesive:
etapa pre-embrionară, etapa de embrion şi etapa
de făt.
 Etapa preembrionară (fig. 9.10) începe
în momentul formării zigotului şi finalizează la
sfîrşitul celei de a patra săptămîni a dezvoltării
prenatale, cu formarea embrionului. Pe parcursul
acestei etape are loc segmentarea zigotului, nidaţia,
formarea gastrulei.
Segmentarea. Zigotul în timpul mişcării
spre
uter se divide mitotic în 2, 4, 8 etc. celule care au
acelaşi patrimoniu
genetic şi sînt numite
blastomere.
Celulele
fiecărei diviziuni
sînt mai mici în
comparaţie
cu diviziunea
precedentă.
Pînă la a
treia zi după fecundare fiecare din blastomere,
fiind izolat poate da naştere unui embrion. La
această etapă poate avea loc scindarea
spontană a
grupului de blastomere şi ca rezultat apar embrioni
gemeni.
În această perioadă
a dezvoltării embrionare,
energia şi substanţele nutritive,
necesare celulelor
embrionare, sînt primite din citoplasma
ovulului.
În cea de-a 4 zi din momentul fecundării
o formaţiune
constituită din 64 de blastomere,
numită
morulă, ajunge în cavitatea
uterină, unde se transformă
în blastulă.
Celulele periferice ale blastulei formează trofoblastul,
din care ulterior se va dezvolta placenta.
Celulele din centru invaginează formînd o cavitate
umplută cu lichid care este numită blastocel, iar
restul celulelor formează embrioblastul.
Dimensiunile blastulei nu depăşesc dimensiunile
zigotului, deoarece în ciclul celular al blastomerelor
este esenţial redusă
sau lipseşte etapa de creştere
şi, ca urmare, celulele-fiice sînt mai mici decît celulele-
mamă de la care provin. Toate
celulele blastulei
au un set dublu de cromozomi (sînt diploide) şi sînt
identice
după structură.
Nidaţia. La sfîrşitul primei săptămîni de
după
fecundare pe trofoblast se formează
nişte
vilozităţi ce implantează blastula
în peretele uterului
şi secretă hormoni
speciali
care determină
apariţia primelor
simptome
ale sarcinii: întărirea
mamelelor,
greaţa, ameţeala, absenţa
ovulaţiei
şi a
menstruaţiei.
Gastrula se caracterizează
prin:
ü dividere celulară intensivă;
ü apariţia foiţelor embrionare: ectoderma,
endoderma
şi mezoderma, din care încep să se dezvolte
ţesuturile şi organele viitorului organism.
Din ectodermă se vor dezvolta: sistemul nervos
şi sistemul tegumentar, din mezodermă sistemul
scheletal, muscular şi cardiovascular, iar din endoderm
generează tractul digestiv, plămînii şi ficatul.
 Etapa de embrion începe în a doua săptămînă
a sarcinii cu formarea celulelor sangvine
și diferenţierea celulelor cardiace. Ea durează cca
şapte săptămîni (fig. 9.11).
Primele organe apar în săptămîna a cincea:
creierul şi măduva spinării rudimentară; braţele şi
picioarele apar ca mici muguri, iar inima şi sistemul
circulator sînt bine conturate. Deşi nu posedă o
faţă conturată, există mici depresiuni în care se vor
forma ochii şi urechile.
În săptămîna a 6-a părţile interne ale urechilor
şi ochilor sînt în continuă formare, începe dezvoltarea
nărilor. Creierul şi măduva spinării sînt
aproape formate. Se dezvoltă sistemele digestiv şi
urinar, dar ficatul şi rinichii încă nu funcționează.
DEZVOLTAREA PRENATALĂ
A OMULUI
44 §
7 zile
prima zi
2 zile
3 zile
4 zile
Morula
Blastula
Nidaţia
Segmentaţia
Blastomere
5 zile
6 zile
Fig. 9.10. Dezvoltarea preembrionară
147
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
Umerii, coatele, genunchii, bazinul şi plămînii
se formează în săptămîna a 7-a. La finele acestei
etape (săptămîna a opta) embrionul posedă mîini,
picioare, nas, ochi, gură, pleoape.
Etapa de embrion este perioada cea mai vulnerabilă
a dezvoltării umane, deoarece se formează
toate organele corpului. Acţiunea factorilor nocivi
(medicamente, infecţii, alcoolul etc.) poate provoca
urmări grave ireversibile.
 Etapa de făt demarează la opt săptămîni de
după
fecundare şi se caracterizează prin dezvoltarea
organelor şi a sistemelor de organe, creştere în
lungime şi în greutate.
În a paisprezecea săptămînă fătul începe să
se mişte, apar reflexele musculare ale pleoapelor,
palmelor şi picioarelor. În această perioadă apare
reflexul înghiţitului, fătul sughiţă, se rostogoleşte,
îşi strînge mîna în pumn, dormitează şi chiar
reacţionează la zgomotele din exterior. În luna a
cincea începe a suge degetul mare, iar după o lună
apare reflexul de apucare.
Începînd cu luna a treia, cu ajutorul stetoscopului
se pot auzi bătăile inimii fătului.
La vîrsta
de 24 de săptămîni fătul
poate supravieţui în afara
organismului
mamei dacă este îngrijit în secţia de
terapie intensivă.
Factorii de risc, care pot provoca fătului
leziuni sau tulburări în dezvoltare
sînt bolile infecţioase
virotice sau bacteriene
(rubeola, gripa),
bolile venerice,
fumatul, consumarea alcoolului
şi
a drogurilor etc.
Fig. 9.12. Dezvoltarea prenatală
Fig. 9.11. Săptămîna a patra de dezvoltare
intrauterină
Placentă
Cavitate uterină
Cavitate amniotică
Cavitate corală
Corion
Dop cervical
Col uterin (cervix)
Amnion
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
148
 Placenta se diferențiază în luna a doua de
sarcină. Ea are în diametru cca 18–23 cm și o
grosime de 3–6 cm. Greutatea placentei variază în
funcție de patrimoniul genetic, mărimea și sexul
fătului. De regulă, greutatea placentei reprezintă în
medie 1/6 din greutatea fătului, iar o greutate sub
300 g este rezultatul unor tulburări de dezvoltare.
Vilozitățile placentei reprezintă o suprafață de
10–14 m2 și conțin pînă la 50 km capilare sangvine.
Debitul sangvin matern este de cca 500 ml per
minut. Vilozitățile placentei asigură schimbul de
substanțe dintre sîngele matern și cel al fătului.
La nivelul placentei sîngele matern și sîngele
fătului nu se amestecă, dar vin în contact prin
intermediul membranei, vilozităților placentei, la
nivelul careia are loc schimbul de substanțe (CO2,
O2, glucoză etc.).
Artera ombilicală transportă sîngele matern
spre făt pînă la nivelul placentei, iar vena ombilicală
transportă sîngele parvenit de la făt spre placentă.
STUDIU DE CAZ
I. GEMENI
II. SARCINA EXTRAUTERINĂ
Gemenii bivitelini apar în urma fecundării simultane a două
ovule diferite de către doi spermatozoizi, în cursul aceluiași
raport sexual. Rezultă doi zigoți diferiți care se vor implanta
unul lîngă altul în uter. Copiii pot semăna, dar nu mai mult decît
seamănă între ei frații și surorile. Gemenii bivitelini reprezintă
două treimi din cazurile de sarcini gemelare.
Gemenii univitelini apar în urma unei singure fecundări. Zigotul
format din cauze, încă neexplicate complet, prin dividere
formează doi blastomeri care se vor dezvolta independent, dînd
naștere la doi copii absolut identici.
În condiții normale, ovulul după fecundare se „mișcă” spre uter. În
anumite cazuri zigotul se implantează în pereții trompelor uterine,
provocînd sarcina extrauterină. Dacă o astfel de sarcină nu este
descoperită și întreruptă în scurt timp, ea poate determina ruptura
trompei, urmată de hemoragii masive.
Aceasta pune în pericol viața femeii gravide.
Explică asemănarea absolută a gemenilor univitelini și
asemănarea parțială a celor bivitelini.
1. Alcătuiește legenda schemei.
2. Identifică în figura alăturată schema sarcinii uterine (normală) și schema sarcinii tubare
(extrauterină).
12
3
4
5
6
6
1. Defineşte noţiunile:
ü fecundarea naturală;
ü fecundarea in vitro.
2. Descrie etapele dezvoltării
prenatale a omului, avînd ca
repere:
ü perioada de timp de la
fecundare;
üparticularităţile distinctive
ale viitorului organism;
ü factorii de risc şi efectele
provocate de ei.
3. Descrie comparativ etapa
de embrion şi etapa de făt
a dezvoltării prenatale de
dezvoltare ontogenetică.
4. Explică rolul placentei în
perioada de dezvoltare
prenatală a omului.
5. Calculează durata de timp
în care citoplasma ovulului
va fi unica sursă de nutriţie
şi energie pentru viitorul
organism uman.
6. Prezintă un poster în care
să demonstrezi că alcoolul,
narcoticele, radiaţiile sînt
factori de risc major în
perioada de gastrulă a
dezvoltării embrionare.
7. Explică de ce etapa de
embrion este perioada cea
mai vulnerabilă a dezvoltării
umane.

FECUNDAREA LA OM

Fecundarea reprezintă fenomenul fuzionării
gametului feminin
cu gametul masculin
şi, ca
rezultat, formarea zigotului
(ovulul fecundat).
În
rezultatul fuzionării gameţilor şi a nucleilor
lor generează
un organism nou, care îmbină în sine caracterele
parvenite
pe linie maternă şi paternă, astfel
producîndu-
se diversificarea ereditară
a organismelor.
La reprezentanţii speciei umane
fecundarea
naturală este internă. Nivelul actual de dezvoltare
a
medicinii permite realizarea fecundării in vitro.
Fecundarea naturală
Fecundarera naturală (fig. 9.8) este asigurată
de
actul
sexual în procesul căruia are loc ejacularea
spermei şi proiectarea
ei în vaginul
femeii.
 Sperma reprezintă un amestec de plasmă
seminală şi spermatozoizi (2–5%).
Plasma seminală este formată din compuşi
organici şi anorganici secretaţi de glandele anexe
ale sistemului reproducător masculin. Mediul
vaginului este acid şi conţine factori imuni care
acţionează distrugător asupra spermatozoizilor.
Componentele plasmei seminale – aminele bazice
(putrescina, spermina, spermidina şi cadaverina)
neutralizează mediul acid din canalul vaginal, în
aşa mod protejînd spermatozoizii de denaturarea
acidă.
Spermatozoizii din tubii seminiferi
prin canalele
reţelei testiculare ajung în epididim, unde rămîn
10–20 zile.
În această perioadă de timp spermatozoizii
devin mobili şi capabili să realizeze
fecundarea.
Din epididim, în urma ejaculării, ei împreună cu
secreţiile epididimului
trec în canalul deferent, unde
împreună cu plasma seminală formează sperma,
care este ejaculată prin uretră.
Deşi cantitatea
de spermă
ejacultă conţine
circa
cinci sute de milioane de spermatozoizi,
la nivelul
colului uterin
spermatozoizii sînt separaţi de lichidul
seminal şi selecţionaţi astfel, încît doar 1% din ei (cei
fără anomalii şi mobili) pătrund în cavitatea uterină.
În preajma ovulului ajung simultan
doar vreo sută
de spermatozoizi, care străbat
stratul
celulelor foliculare
şi doar unul dintre ei realizează
fecundarea.
Spermatozoizii parcurg calea
vagin-trompe
uterine timp de cinci minute. Mişcarea lor este
asigurată
de flageli, contracţia muşchilor
pereţilor
uterini şi ai trompelor
uterine
şi de substanţele secretate
de ovul (chimiotaxis). Ei rămîn viabili timp
de 24–72 ore. În timpul „deplasării” prin căile
genitale
feminine spermatozoizii suportă modificări
specifice la nivelul membranei citoplasmatice,
după care devin apţi de a realiza
fecundarea.
 Fecundarea poate avea loc în una din trompele
uterine şi se desfăşoară în cîteva trepte succesive.
Fuzionarea spermatozoidului cu ovulul. În
momentul
ataşării spermatozoidului
de suprafaţa
ovulului sînt eliberate enzimele
acrozomale, care
distrug învelişul
ovulului (reacţia acrozomală),
formînd un canal
prin care are loc fuzionarea spermatozoidului
cu ovulul. Capul spermatozoidului
care a fuzionat
cu ovulul se detaşează de la coadă
şi
formează nucleul masculin. Zona pelucidă devine
impermeabilă pentru alţi spermatozoizi care au străbătut
stratul celulelor foliculare.
Formarea ovulului. Ovocitul de gradul II blocat
în metafaza
meiozei II finalizează divizunea
ecvațională, generînd al doilea corp polar şi ovulul.
Fuzionarea nucleelor haploide (cariogamia)
şi
formarea unui nucleu diploid care conţine 46 cromozomi
(23 de cromozomi paterni şi 23 – materni).
Astfel are loc transformarea
ovulului în zigot, prima
celulă
a viitorului organism.
Activarea segmentării zigotului. Cromozomii
materni şi cei paterni
din nucleul zigotului se apropie
și se fixează
de firele fusului de diviziune, astfel
demarează
primul ciclu al diviziunii mitotice.
În momentul fecundării are loc determinarea
sexului viitorului organism.
Dacă
nucleul
spermatozoidului
care fecundează
ovulul conţine
cromozomul
sexual X, atunci se va naşte o fetiţă, iar
dacă va conţine cromozomul sexual Y – un băiat.
43 FECUNDAREA LA OM §
Uter
Ovar
Trompă
Fecundare
Ovul
Traseul
spermatozoizilor
Traseul ovulului
Vagin
Fig. 9.8. Fecundarea naturală
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
144
Fecundarea in vitro
Disfuncţiile aparatului genital masculin sau feminin
reduc eficiența sau blochează fecundaţia naturală.
Medicina modernă dispune de tehnici
complexe
care pot asigura realizarea
inseminării artificiale şi a
fecundării in vitro (FIV) (tab. 9.3) (fig. 9.9), care reprezintă unul din procedeele
medicale de procreare a
embrionului
uman.
Fig. 9.9. Fecundarea in vitro
Extragerea ovulelor
Spermatozoizi
Incubarea
ovulelor şi
Transferul spermatozoizilor
embrionului
în cavitatea
uterină
Tabelul 9.3
Tehnici de reproducere artificială
Cuplu
Tehnica reproducerii artificiale Graviditatea Genotipul
Bărbat Femeie copilului
Steril Normală
(fertilă)
Însămînțare artificială cu sperma
unui donor Maternală genele donorului
genele materne
Normal
(fertil)
Sterilă
(trompe
blocate)
Fecundare in vitro cu sperma
bărbatului (FIV)
Maternală prin
transferul intrauterin al
embrionului
genele paterne
genele materne
Normal
Sterilă (nu
are loc
ovogeneza)
Fecundarea in vitro a ovulului unei
femei donor cu sperma bărbatului
din cuplu
Maternală prin transferul
embrionului în uterul
femeii din cuplu
genele donorului
genele paterne
Normal Sterilă (uter
anormal)
Fecundare in vitro a ovulului
femeii din cuplu cu spermatozoizii
bărbatului din acest cuplu
Mamă surogat genele paterne
genele materne
Decedat Normală
(fertilă)
Însămînțarea artificială cu sperma
congelată a bărbatului decedat Maternală genele paterne
genele materne
 Etapele fecundării in vitro.
Obţinerea ovulelor. În mod normal
în perioada
unui ciclu menstrual
un ovar produce
un singur
ovul. În cazul FIV, pentru a spori şansele realizării
fecundării
sînt necesare
mai multe ovule,
care pot
fi obţinute prin stimulărea
artificială
a activităţii
ovarelor. În acest scop sînt administrate
preparate
medicamentoase
care contribuie la maturizarea
simultană
a mai multor
ovule.
Extragerea ovulelor mature
se efectuează
la 34–36
ore din momentul
injectării stimulatorului
ovulaţiei.
Ovulele
sînt extrase
prin puncţia foliculilor
ovarieni.
Obţinerea spermatozoizilor
se efectuează
prin
masturbare
sau în urma intervenţiei
chirurgicale
cu
24 ore înainte
de puncţia foliculilor.
Incubarea ovulelor şi a spermatozoizilor.
Ovulele
şi spermatozoizii
obţinuţi
sînt plasaţi
în mediul nutritiv
special
pentru 48–72 ore, timp necesar
pentru
fecundare
şi iniţierea diviziunii
zigotului
format.
În
mediu
are loc fecundarea
a cca 50% din ovulele incubate.
Fecundarea poate fi realizată artificial prin
microinjectarea
microscopică
a spermatozoidului
în
interiorul ovulului.
Transferul intrauterin al embrionilor
are loc cu
ajutorul
unui cateter. Pentru a spori şansele
obţinerii
unei sarcini, de regulă,
sînt transferaţi
2–3 embrioni
care au atins stadiul
de dezvoltare de 2–4 sau 8 blastomere.
Embrionii supranumerari (care nu au fost
transferaţi) sînt utilizaţi
în cazul dacă transferul nu
a fost reuşit sau pot fi congelaţi
şi utilizaţi pentru a
induce
o nouă sarcină.
1. Descrie etapele formării
spermei.
2. Alcătuiește schema traseului
spermatozoizilor din vagin
pînă la ovul în trompa uterină.
3. Explică mecanismele care
preîntîmpină participarea
mai multor spermatozoizi la
fecundarea unui ovul.
4. Descrie etapele fecundării
naturale.
5. Estimează cauzele fecundării
in vitro doar a 50% din ovulele
incubate. Argumentează-ţi
opţiunile.

GAMETOGENEZA LA OM

Gametogeneza este un proces biologic complex
de formare a gameților (celule sexuale), care se
desfășoară în organele sistemului reproducător
masculin (spermatogeneza) și feminin (ovogeneza).
Gameţii sînt celule specializate în păstrarea şi
transmiterea
informaţiei ereditare
de la generaţie
la generaţie, astfel asigurînd perpetuarea speciei. Ei
sînt deosebiţi de alte celule ale organismului prin:
ü setul haploid de cromozomi;
ü raportul dintre dimensiunile nucleului
și dimensiunile
citoplasmei;
ü viteza redusă a metabolismului.
 Ovulul (gametul feminin) este o celulă sferică
cu citoplasmă şi nucleul
haploid (23 cromozomi)
localizat în centru. Citoplasma
ovulului posedă organite
tipice
celulei
eucariote şi substanţe nutritive.
Ovulul este înconjurat de o peliculă compactă de
polizaharide, numită zonă pelucidă şi un strat de
celule foliculare (fig. 9.4; tab. 9.1). El îşi păstrează
fertilitatea timp de cca 24 ore după ovulaţie.
 Spermatozoidul (gametul masculin)
este o celulă lipsită
de citoplasmă la care pot fi
diferenţiate:
42 GAMETOGENEZA LA OM §
Fig. 9.4. Gameții speciei umane
Flagel
Gît Cap
Nucleu Nucleu Acrosomă
Citoplasmă
Celule foliculare
Tabelul 9.1
Diferențe generale dintre spermatozoizi și ovule
Gameți Spermatozoid Ovul
Dimensiuni Lungimea celulei: 0,05 mm,
capul: 0,006 mm 0,1 mm
Locul producerii Testicule (tubii seminiferi) Ovare
Timpul producerii Din perioada pubertății pînă la
sfîrșitul vieții
Din perioada pubertății pînă în perioada
de menopauză
Ritmul de producere Continuu Ciclic (la cca 23 de zile)
Morfologia Celulă formată din cap, gît, flagel Celulă sferică
Mobilitatea Celulă mobilă Celulă imobilă
Număr Cîteva milioane la o ejaculare Un ovul
ü capul
cu nucleul
haploid este acoperit anterior
de acrosomă, în care se conţine setul de enzime necesar
pentru penetrarea membranei ovulului;
ü gîtul flagelului, bogat în mitocondrii producători
de energia necesară pentru mișcarea flagelului;
ü flagelul asigură mişcarea spermatozoidului
cu
o viteză de 1–2 mm/min. (fig. 9.4; tab. 9.1).
Fertilității masculină se apreciață în funcție
de numărul de spermatozoizi per ml de spermă,
mobilitatea și morfologia lor. Mișcarea liniară,
ordonată, cu o viteză constantă este considerată
normală. Mișcarea dezordonată a spermatozoizilor
care nu urmează o linie dreaptă și au viteză
redusă este caracteristică disfuncției acestora și
se numește astenospermie. Morfologia anormală
a spermatozoizilor (teratospermia) include:
cap foarte mare, acrosoma ocupă doar 40% din
suprafața capului, vîrf turtit sau încovoiat, cap
bifid, coada cudată.
La om gameţii se formează prin diviziunea celulelor
sexuale primare ale testiculelor şi ovarelor în
cîteva etape succesive: înmulţire, creştere,
maturizare,
diferenţiere caracteristică doar formării spermatozoizilor
(tab. 9.2).
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
140
Spermatogeneza include procesele de
formare și dezvoltare a spermatozoizilor, ce se
desfășoară în testicule, fiind coordonate de sistemul
endocrin prin intermediul axei hipotalamohipofizare
(fig. 9.5).
Fiecare lobul testicular încorporează 1–4 tubi
seminiferi, inserați într-o rețea de fibre conjunctive
laxe și celule interstițiale Leydig. Tubii seminiferi
au epiteliu format din spermatogonii și celule
de susținere Sertoli.
Fiecare celulă Leydig secretă, începînd cu perioada
pubertății, cca 7 mg de testosteron, care constituie
cca 95% din cantitatea de hormon secretat
în organism (5% este secretat de celulele corticale
ale glandelor suprarenale).
O parte din testosteronul produs de celulele
Leydig circulă cu sîngele, asigurînd dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare și determinînd
comportamentul de tip masculin etc. Alta pătrunde
în epiteliul tubilor seminiferi, unde contribuie
la formarea spermatozoizilor. Pentru desfășurarea
normală a spermatogenezei este necesar ca
concentrația testosteronului din epiteliul seminifer
să fie de 200 de ori mai mare decît în sînge.
Celulele de susținere Sertoli:
ü au rol de suport și nutriție pentru
spermatogonii;
ü secretă fluidul din tubii seminiferi, necesar
pentru mobilitatea și nutriția spermatozoizilor;
ü secretă o proteină care are rol în concentrarea
testosteronului din epiteliul seminifer. Această
secreție este influențată de FSH;
ü asigura eliberarea spermatozoizilor în lumen.
Odată cu înaintarea în vîrstă apar tubi seminiferi
a căror epiteliu este format doar din celule
Sertoli, fiind numiți aspermatogeni.
Neuronii cu funcții endocrine ai hipotalamusului
secretă hormonul gonadotrop care stimulează
secreția hormonilor LH și FSH de către
lobul anterior al hipofizei. LH stimulează for2n
2n
2n
n n
n
n
n n n
n n n
Spermatogon
(2n2c)
Spermatocit de
ordinul I
Spermatocit de
ordinul II
Spermatozoizi
Spermatide
Celule sexuale
Fig. 9.5. Spermatogeneza
Celulă Leydig
Celulă
Sertoli
Spermatogoniu
Capilar
Tabelul 9.2
Diferențe generale dintre spermatogeneză și ovogeneză
Spermatogeneza Ovogeneza
Locația procesului Testicule Ovare
Demarează Odată cu pubertatea Perioada de dezvoltare intrauterină
Timpul producerii Din perioada pubertății pînă la
sfîrșitul vieții
Din perioada pubertății pînă în perioada
de menopauză
Numărul de gameți formați
la o celulă sexuală
Fiecare spermatogon generează
patru spermatozoizi
Fiecare ovogoniu formează un ovul și doi
corpi polari care degenerează.
Etapa de diferențiere Toate spermatidele se transformă
în spermatozoizi mobili Etapa de diferențiere lipsește
141
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
Fig. 9.6. Ovogeneza
Ovogoniu
Ovocit de
gradul I
Ovocit de
gradul II
Etapa
intrauterină
Etapa
extrauterină
Corp polar
Ovotid
Corp polar
Ovul
Corpul
galben
Degenerarea
corpului galben
Folicul primordial
cu ovocit de gradul I
Ovocit de
ordinul II Folicul
Graaf
Folicul în
proces de
creştere
Fig. 9.7. Ovulaţia
46
46
23
23
23
23
23
marea şi secreţia de testosteron de către celulele
Leydig, iar FSH stimulează activitatea secretorie
a celulelor Sertoli.
Spermatogeneză demarează în faza
de pubertate
şi se desfăşoară pe parcursul
întregii perioade
a maturităţii sexuale
masculine. Un spermatogon
se transformă în patru spermatozoizi timp
de 72 ore (fig. 9.5).
 La etapa înmulţirii a gametogenezei
celulele
diploide sexuale, numite spermatogonii,
suportă
cîteva diviziuni
mitotice succesive
şi ca rezultat
numărul
lor creşte
esenţial. Formula genetică
a
spermatogoniilor
la această etapă este 2n = 2c.
 Etapa de creştere se remarcă prin replicarea
ADN-ului, sinteza intensivă
a ARN-ului şi a proteinelor
celulare (modificări
caracteristice
profazei I)
în spermatogonii, care cresc considerabil
(atingînd
dimensiunile
caracteristice
fiecărei
specii de animale)
şi se transformă în spermatociţi de ordinul
I
cu cromozomi bicromatidieni (2n = 4c).
 Etapa maturizării: spermatociţii
de ordinul
I,
în rezultatul meiozei primare formează
spermatociţi
de ordinul II, care se transformă în spermatide
prin diviziunea ecvațională.
 Etapa diferenţierii constă în transformarea
spermatidelor în spermatozoizi.
Ovogeneza reprezintă o succesiune de etape
în care are loc formarea şi dezvoltarea ovulului.
Acest proces este iniţiat în perioada dezvoltării
intrauterine a organismului de sex feminin și
continuă după o pauză fiziologică ce durează din
momentul nașterii pîna la pubertate. Ovogeneza
se întrerupe după 50 de ani, cînd începe perioada
de menopauză, care marchează sfîrșitul perioadei
reproductive la femei.
În perioada de dezvoltare intrauterină ovogeneza
parcurge etapa de înmulțire a celulelor sexuale,
numite ovogonii și etapa de creștere (fig. 9.6).
 La etapa înmulţirii are loc diviziunea
mitotică
a celulelor
ovariene de dimensiuni
mici cu nucleu
mare (2n = 2c) numite ovogonii. Procesul de diviziune
se desfăşoară
mai intensiv în perioada dintre lunile
a doua şi a cincea de dezvoltare intrauterină.
 Etapa de creştere începe în luna a şaptea de
dezvoltare
a fătului. Ovogoniile
se transformă în
ovociţi de ordinul I, a căror
nucleu se află în profaza
meiozei I (2n = 4c), iar la exterior este acoperit de
un strat de celule
foliculare,
astfel formînd foliculul
primordial. Fiecare
ovar al fetiţelor nou-născute
găzduieşte
cca 400 000 de foliculi primordiali. Din
momentul naşterii fetiţelor şi pînă la începutul maturităţii
sexuale ovogeneza
trece printr-o perioadă
de repaus fiziologic.
 Începînd cu perioada maturităţii
sexuale
şi
pînă la începutul menopauzei,
periodic (de regulă
la fiecare 23 de zile) unul, rareori doi sau trei foliculi
primordiali
trec în etapa de creştere, care este un
fenomen ciclic, numit ciclul ovarian.
Creşterea foliculilor primordiali se manifestă
prin sporirea volumului şi a numărului de celule
foliculare.
Acestea din urmă generează în jurul
lui mai multe straturi şi un spaţiu în care se acumulează
lichidul folicular,
ce conţine hormonul
sexual
feminin estrogen.
Faza de creştere finalizează
cu formarea foliculului Graaf (ovarian).
 Etapa maturizării. Cu cîteva ore înainte de
ovulaţie ovocitul
de ordinul I (din foliculul Graaf)
blocat în profaza I finalizează meioza primară,
formînd două celule diferite morfologic, dar cu
acelaşi set de cromozomi (n = 2c):
ü ovocitul
de gradul
II, care are aceleaşi dimensiuni
ca şi ovocitul de gradul I și iniţiază imediat
meioza II, rămînînd blocat în metafaza II;
ü corpul polar de dimensiuni
mici, aproape lipsit
de citoplasmă, care degenerează (fig. 9.6).
Lichidul din cavitatea foliculului
Graaf exercită
o anumită
presiune asupra
pereţilor foliculari.
În
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
142
STUDIU DE CAZ
II. IDENTIFICAREA PERIOADEI OVULATORII
Identificarea perioadei ovulatorii poate fi utilizată atît ca reper pentru a evita o sarcina, cît și pentru a mări
șansele apariției unei sarcini. O femeie este în mod normal capabilă să rămînă însărcinată aproximativ 5 zile în
timpul fiecărei luni, în perioada ovulației. Perioada ovulatorie (perioada fertilă la femei) poate fi determinată
după nivelul hormonilor FSH și LH din sînge sau urină. Pentru determinarea perioadei fertile pot fi utilizate
testele de ovulație.
Nivelul hormonilor FSH și LH în sînge determinat în perioada 6–17 martie la o femeie de 33 ani (unit. per ml).
Data 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27
LH 9 11 13 14 15 14 15 13 15 16 20 30 60 78 58 20 14 10 10 9 7 7
FSH 9 12 16 17 18 17 19 18 18 18 19 18 17 19 18 10 9 8 8 7 6 5
1. Numește glanda endocrină care secretă hormonii FSH și LH.
2. Reprezintă grafic variația nivelului de FSH și LH în timp.
3. Determină perioada fertilă a femeii.
4. Pot fi utilizate testele de ovulație ca metodă de contracepție? Argumentează răspunsul.
I. SPERMATOGENEZA LA BĂRBAȚI DE DIFERITE VÎRSTE
Analiza de laborator a spermei a doi bărbați sănătoși de 28 și corespunzător 69 de ani a arătat anumite
diferențe în numărul de spermatozoizi per ml de spermă și în motilitatea lor (vezi tabelul de mai jos).
Proba I Proba II
Nr. de spermatozoizi per ml de spermă 120 milioane 57 milioane
Procentul de spermatozoizi mobili 30% 22%
1. Identifică rezultatele analizei spermei bărbatului de 28 de ani și ale bărbatului de 69 de ani.
2. Estimează cauzele acestor diferențe.
1. Defineşte noţiunile:
ü gameţi;
üovogeneză;
ü spermatogeneză.
2. Numeşte etapele
gametogenezei.
3. Scrie formula genetică a
celulelor sexuale masculine şi
spermatozoizilor.
4. Explică rolul biologic al
diferenţei dintre numărul
de cromozomi al ovulului
şi celulelor sexuale primare
feminine.
5. Scrie denumirile componentelor
de structură a gameţilor în
corespundere cu cifrele din
schema propusă.
6. Prezintă într-un tabel denumirea
gameților şi etapele ovogenezei
în care acestea se formează.
7. Alcătuiește un glosar
de termeni ce vizează
gametogeneza la om.
8. Explică rolul numărului sporit de
mitocondrii din regiunea gîtului
spermatozoidului.
9. Explică semnificația biologică
a formării unui singur ovul,
dimensiunile căruia sînt egale
cu cele ale ovocitului de gradul I
(de la care provine) şi a doi corpi
polari , care pot fi apreciaţi ca
rebut al diviziunii meiotice

SISTEMUL REPRODUCĂTOR LA OM

Deşi naşterea omului este un miracol
al naturii,
acest fenomen nu este întîmplător,
dar este asigurat
de mecanisme
biologice complexe
şi de activitatea
coordonată a organelor specifice
corpului
omenesc:
organele genitale masculine
şi organele genitale
feminine,
glandele endocrine,
sistemul nervos, etc.
Reproducerea la om are la bază fuziunea
a
două celule
haploide (gameţi – ovulul şi spermatozoidul),
a căror nuclei
conţin cîte 23 de cromozomi.
Această
fuziune
este urmată de formarea
unei celule diploide (zigotul) cu 46 de cromozomi.
Organele genitale masculine sînt
clasificate ca:
ü localizare: externe – testiculele, tunicile
lor şi
penisul şi interne – canalul deferent şi veziculele
seminale,
prostata, glanda Cowper;
ü funcţii realizate: organe genitale
primare – testiculele, care produc spermatozoizii;
căile
de evacuare
a spermei – tubii seminiferi,
reţeaua
testiculului, ductul eferent, ductul epididimului,
ductul deferent, canalul ejaculator
şi uretra
glandele anexe – veziculele seminale,
prostata,
glanda Cowper, care produc
secreţii ce formează
sperma; organul copulativ – penisul;
(fig. 9.1).
 Testiculele sînt organe pare de formă
ovală,
turtite în sens transversal, suspendate
în scrot.
Diametrul longitudinal
al testiculului
este de 3–4 cm,
iar greutatea de 15–25 g. De regulă, testiculul
stîng
este suspendat
puţin mai jos comparativ
cu cel drept.
Scrotul protejează testiculele de acţiunea
factorilor
mediului extern şi le asigură o temperatură
cu 2–3 grade mai mică, comparativ
cu temperatura
corpului.
Menţinerea
acestei
diferenţe termice
are
loc graţie îndepărtării
sau apropierii
testiculelor
de
corp, prin contracţia muşchilor
scrotului.
La exterior testiculul este acoperit de o tunică
fibroasă densă care, avansînd în ţesutul glandular,
formează
un sept vertical incomplet numit
mediastin, de la care pleacă numeroase filamente
fibroase
subţiri
şi septuri incomplete care separă
parenchimul testiculului în lobuli. Numărul
lobulilor
unui testicul variază între 250–300.
 Căile de evacuare a spermei iniţiază din
fiecare lobul cu 2–3 tubi seminiferi care confluează
formînd un tub seminal ce se deschide în reţeaua
testiculului din mijlocul mediastinului. Din această
reţea pornesc 12–15 canale eferente
ce se deschid
în ductul epididimului
– duct sinuos cu lungimea
de cca 3–4 metri, în care are loc maturizarea spermatozoizilor.
Ductul epididimului, la rîndul său,
se deschide în ductul deferent, care fuzionează cu
canalul
excretor al veziculelor seminale, generînd
canalul ejaculator. Acesta din urmă se deschide în
uretră, ce asigură la bărbaţi eliminarea
urinei
şi
ejacularea spermei (fig. 9.2).
 Glandele anexe.
Veziculele seminale reprezintă nişte
diverticule
saciforme, secreţiile cărora se amestecă
cu sperma.
Glandele Cowper prezintă două glande
de mărimea
bobului de mazăre,
care secretă
un lichid
filant. Ele involuează în sinilitate.
Prostata este un organ musculo-
glandular,
componenta
glandulară a căreia elimină
un lichid
care constituie
un element important
al spermei
şi un stimulator
al activităţii
spermatozoizilor.
Fiind un muşchi, prostata serveşte
ca sfincter
involuntar
al uretrei şi preîntîmpină
scurgerea
urinei în procesul
ejaculării. Ca rezultat urina nu
se amestecă cu sperma.
 Penisul este format din doi corpi cavernoşi
şi
un corp spongios ce înconjoară
uretra.
SISTEMUL R 41 EPRODUCĂTOR LA OM §
Ductul
deferent
Epididimul
Ductul
epididimului
Tunica albuginea
Lobuli
Sept
Reţeaua
testiculului
Mediastinum
Fig. 9.2. Structura testiculului
Tubi
seminali
Scrot
Testicul
Penis
Uretra
Ductul
deferent
Prostata
Vezica urinară Vezicula seminală
Rect
Epididimul
Fig. 9.1. Organele genitale masculine
Ductul eferent
137
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
Organele genitale
feminine
Participarea organelor genitale
feminine la reproducerea
omului se manifestă
prin: producerea
gameţilor;
asigurarea fecundării, nidaţiei şi dezvoltării
embrionare.
Activitatea sistemului reproductiv
feminin are
loc în concordanţă cu celelalte
sisteme
de organe
ale organismului
omului, fiind coordonată
de sistemul
neuroendocrin
şi de activitatea
endocrină
a
unor organe ce-l reprezintă:
ovare, uter, placenta,
care au și funcții endocrine.
Organele genitale feminine
sînt clasificate ca:
ü localizare: interne, situate
în cavitatea
bazinului
– ovarele,
trompele
uterine,
uterul
şi vaginul;
externe
– labiile
mari şi mici, clitorisul,
himenul;
ü funcţii realizate: glande
sexuale – ovarele; căi
de transport – trompe uterine
şi uterul; organe de
acuplare
– vaginul şi organele
genitale feminine
externe (fig. 9.3).
 Ovarele reprezintă glande
sexuale feminine
pare,
fiecare prezentînd un corp ovoid,
aplatizat,
de
culoare roză.
Dimensiunile lui variază
în funcţie de
activitatea
fiziologică,
vîrstă, maladii,
disfuncţii.
La fetiţe ovarele au greutatea
de 2–3 g. La femeile
mature ovarele
au 4–8 g. În perioada
ovulaţiei
volumul
ovarului
se dublează
sau se triplează.
În
perioada care urmează
menopauzei
ovarele
au
greutatea de 1–2 g şi tendinţa de atrofiere.
Ovarul este format din substanţa
corticală,
în
care sînt localizaţi
foliculii primordiali,
iar în perioada
preovulatorie
– foliculi
Graaf (ovarieni)
şi substanţa
medulară,
constituită
din ţesut conjunctiv,
în care se află vasele
sangvine şi nervii.
 Trompa uterină (tubul Fallope) este un
canal par, cu lungimea
medie de 10–12 cm. Trompa
dreaptă este un pic mai lungă decît cea stîngă.
Peretele trompei uterine
este format din trei
tunici: tunica mucoasă
internă, formată
din
epiteliu ciliat, tunica medie musculară, formată
din muşchi netezi circulari,
care în apropierea
uterului
trec în muşchi longitudinali şi tunica
externă seroasă.
O astfel de structură asigură
„mişcarea” ovulului
(sau a zigotului, dacă a avut
loc fecundarea) spre uter, fecundarea şi demararea
procesului de dezvoltare a embrionului.
 Uterul reprezintă un organ cavitar muscular
impar, localizat în cavitatea bazinului.
Anterior de
uter se află vezica urinară,
iar posterior – rectul.
Uterul asigură implantarea şi nutriţia iniţială a
embrionului, apoi a fătului.
Peretele uterului este format din:
ü endometriu
(tunica mucoasă internă);
ü miometriu (tunica musculară) a cărui fibre
musculare netede sînt ramificate şi se anastomizează
cu capetele;
ü perimetriu (tunica externă seroasă).
Structura tunicilor uterine suferă modificări
funcţionale
în perioada gravidităţii şi a ciclului
menstrual. Lungimea
fibrelor musculare a miometriului,
în perioada gravidităţii, creşte de la 50
la 500 mkm. Structura endometriului ciclic, sub
acţiunea
hormonilor
ovarieni (progesteronul
şi
estrogenul) se îngroaşă cu o reţea de vase sangvine
şi glande, astfel
pregătindu-se pentru a primi
şi a găzdui
embrionul. Dacă fecundarea nu a avut
loc, mucoasa începe să se elimine
(menstruaţie).
 Vaginul prezintă un tub fibromuscular
extensibil cu lungimea de cca 8 cm. Extremitatea
superioară a vaginului
cuprinde
colul uterin, iar cea
inferioară
se deschide în şanţul labial.
Fig. 9.3. Organele genitale feminine
Trompa
uterină
Uter
Vagin
Ovar
Cavitate
uterină Col uterin
1. Numeşte organele sistemului
reproducător masculin şi
feminin care au şi funcţii
endocrine.
2. Numește glandele anexe
ale sistemului reproducător
masculin.
3. Alcătuiește un glosar de
termeni care vizează anatomia
organelor reproducătoare
feminine și masculine.
4. Asociază într-un tabel
structura
organelor
reproducătoare la om.
5. Alcătuiește o schemă a căilor de
evacuare a spermei.
6. Explică în ce constă rolul de
protecție și termoreglare a
scrotului.
7. Descrie structurile trompelor
uterine care asigură deplasarea
ovulului.
8. La o femeie sănătoasă de vîrstă
reproductivă, printr-un examen
ecografic s-a constatat că ovarul
drept este de cca 2,5 mai mare
comparativ cu cel stîng.
a. Explică de ce medicul
specialist a comentat situaţia ca
fiind una în normă.
b. Descrie variațiile greutății
ovarelor la diferite vîrste și stări
fiziologice.

IGIENA, DISFUNCŢII ŞI MALADII ALE SISTEMULUI URINAR

Pentru a menţine parametrii vitali ai organismului
omului la un nivel optim, este necesar
de a-l asigura cu oxigen, alimente şi lichide.
Însă
nu mai puţin semnificativ în menţinerea
homeostaziei
este procesul
de evacuare
a deşeurilor metabolice
şi a resturilor
nedigerabile. În cazul afectării
organelor
excretoare are loc autointoxicarea
organismului
omului cu deşeurile metabolice
(fig. 8.7).
Inflamaţiile vezicii urinare
 Enurezisul nocturn (micţiunea involuntară
în timpul nopţii) este caracteristic
în special
copiilor care suferă de tulburări emoţionale. La
adulţi această maladie se manifestă
în cazul cînd
apare o inflamaţie a vezicii urinare sau a prostatei.
Tratamentul enurezisului nocturn este efectuat
în funcţie de cauzele apariţiei lui şi este prescris
de medicul terapeut. Se recomandă
un mod
de viaţă echilibrat, şedinţe
de psihoterapie (uneori
tratamentului
psihoterapeutic este supusă toată
familia). Nu se recomandă pedepsirea sau mustrarea
copiilor care suferă de enurezis
nocturn.
 Cistita reprezintă
inflamaţia vezicii urinare
cauzată de agenţi patogeni (bacterii) şi se manifestă
prin micţiuni anormal
de frecvente, însoţite de
dureri şi usturime
la evacuare, incontinenţă
urinară, urină tulbure. Bolnavul acuză dureri
de
cap, lipsa poftei de mîncare, greaţă
şi senzaţie de
slăbiciune generală.
Tratamentul este efectuat la prescripţia medicului.
Este necesar regimul alimentar sărac
în
condimente picante şi sare. Trebuie
evitate
băuturile
alcoolice, cafeaua, ceaiul negru, oţetul.
Boli de rinichi
Afecţiuni renale sînt inflamaţiile,
calculii
şi
insuficienţele
funcţionale.
Diagnosticul
precoce
al disfuncţiilor
şi maladiilor renale
este efectuat
după modificarea
caracteristicilor
urinei:
schimbarea
mirosului,
culorii, cantităţii
şi clarităţii
urinei. În urma dereglării
echilibrului
hidric şi
electrolitic survine oboseala,
tetanosul muscular,
vederea
difuză,
febra, inflamarea gleznelor,
ochilor
etc.
 Calculoza renală reprezintă o maladie caracterizată
prin formarea
de calculi în parenchimul,
în caliciul sau în bazinetul rinichiului. Calculii
constituie sedimente
de acid uric şi sărurile
lui de
potasiu, amoniu, sodiu
sau oxalat, fosfat şi carbonat
de calciu.
Formarea calculilor are loc din multiple cauze:
dereglarea metabolismului
hidric şi salinic; dereglarea
funcţiilor glandelor endocrine
(hipofiza,
tiroida, suprarenalele);
procese inflamatorii ale
organelor sistemului excretor;
abuz de alimente.
Efectele provocate de calculi depind de dimensiunile
lor. Calculii renali foarte mici nu
cauzează dificultăţi ale sistemului excretor,
iar cei
care au dimensiuni de cca 8 mm împiedică
parţial
eliminarea urinei în ureter, provocînd
dureri în
regiunea lombară, care se intensifică în procesul
efortului fizic.
IGIENA, DISFUNCŢII ŞI MALADII
ALE SISTEMULUI URINAR
40 §
MENŢINEREA ÎN CONDIŢII IGIENICE
A ORGANELOR UROGENITALE
PREVENIREA
SUPRARĂCIRII ORGANISMULUI
(ÎN SPECIAL A PICIOARELOR)
ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ
(EVITAREA ALIMENTELOR PICANTE
ŞI SĂRATE ETC.)
TRATAMENTUL LA TIMP
AL PROCESELOR INFLAMATORII
ALE ORGANELOR UROGENITALE
Fig. 8.7. Profilaxia
maladiilor sistemului urinar
TRATAMENTUL LA TIMP AL
PROCESELOR INFLAMATORII
ALE AMIGDALELOR ETC.
EXCREŢIA
132
Aceste dureri deseori sînt confundate cu manifestările
radiculitei, din care cauză nu este efectuat
tratamentul
respectiv. Calculii renali pot creşte în
volum pînă ocupă întregul
spaţiu al cavităţii bazinetului,
provocînd
staza urinei şi inflamarea căilor
urinare.
 Pielonefrita reprezintă inflamaţia bazinetului
renal ce survine preponderent dintr-o inflamaţie
cronică a vezicii urinare care nu a fost tratată
suficient. Această maladie este frecventă la copii,
femei şi bătrîni și se manifestă prin febră, adesea
precedată de frisoane, dureri în regiunea lombară,
urină tulbure.
Cauzele pielonefritei sînt infecţiile bacteriene
care pătrund în bazinetul renal de la vezica urinară
prin căile urinare sau (mai rar) sînt aduse în
bazinet cu sîngele.
Tratamentul este efectuat la prescripţia medicului.
Se recomandă excluderea din alimentaţie
a condimentelor picante, a alimentelor sărate, se
consumă în special hrană vegetală.
 Nefritele şi glomerulonefritele constituie
inflamaţii
renale, care, în cazul cînd nu sînt tratate,
pot cauza blocarea funcţiei renale.
Cauzele acestor afecţiuni sînt bacteriile infecţioase
ce trec din bazinet sau uretere. Aceste maladii
pot fi şi consecinţa unor maladii infecţioase ca
inflamarea amigdalelor, scarlatina etc.
Nefrita şi glomerulonefrita se manifestă prin
dureri în regiunea lombară, precedate de frisoane,
lipsa poftei de mîncare, hipertensiune,
urină
tulbure. În cazuri grave apar dureri de articulaţii.
Inflamaţiile pot fi tratate sau pot trece în formă
cronică cu efecte grave pentru organism: sclerozarea
rinichilor,
insuficienţă renală şi intoxicare cu
urină.
Tratamentul inflamaţiilor acute şi cronice
ale
rinichilor se efectuează sub supravegherea
medicului.
Se recomandă consumul
alimentelor vegetale,
se evită consumul
condimentelor picante,
alimentelor
sărate, alcoolului şi cofeinei.
Transplantul de rinichi se aplică
bolnavilor cu insuficienţă renală în cazul în care
dializa renală nu mai este adecvată și devine prea
costisitoare.
Tehnicile transplantului
de rinichi au fost elaborate
în anul 1940 şi sînt perfecţionate în permanenţă.
Rinichiul este organul cel mai frecvent
transplantat,
deoarece legăturile vasculare sînt
simple. Dificultatea principală a transplantului
de
rinichi este incompatibilitatea
rinichiului
donat cu
ţesuturile corpului bolnavului.
Incompatibilitatea
se manifestă prin tendinţa
sistemului imun al bolnavului
de a distruge
organul străin (rinichiultransplant).
Transplantul
este reuşit doar în cazurile
compatibilităţii
rinichiului donat cu ţesutul
organismului-
gazdă.
În calitate de transplant poate fi utilizat rinichiul
unui donator recent decedat sau rinichiul
unei rude
compatibile, care decide să fie donator.
Operaţia extragerii rinichiului unui donator
sănătos este relativ simplă şi nu prezintă pericol
pentru acesta. Însă ulterior,
în cazul afectării rinichiului
rămas, donatorul
însuşi va avea nevoie de
un transplant (fig. 8.8).
Fig. 8.8. Transplant de rinichi
1. Explică rolul sistemului
excretor în menținerea
homeostaziei organismului
uman.
2. Numește maladiile sistemului
excretor cauzate de bacterii.
Propune metode de profilaxie
a acestor maladii.
3. Rata de excreție urinară
poate fi un indice referitor la
sănătatea rinichilor?
4. Eliminarea parțială a urinei
și durerile lombare care se
intensifică în procesul efortului
fizic indică anumite boli de
rinichi? Numește aceste boli și
cauzele apariției lor.
5. Descrie complicațiile ce pot
apărea la pacienții – care au
suportat transplant de rinichi.
Explică dificultățile pe care le
pot avea donorii de rinichi.
6. Explică mecanismul prin care
infecțiile bacteriene ale vezicii
urinare ajung în bazinetul
renal. Numește bolile renale
cauzate de aceste infecții.
7. Propune pentru dezbateri
subiectul: „Un mod de viață
sănătos – rinichi sănătoși –
organism sănătos!”

FIZIOLOGIA SISTEMULUI URINAR LA OM

Sistemul
urinar realizează următoarele funcţii
vitale pentru organismul
uman:
ü excreţia şi eliminarea deşeurilor azotoase şi
a toxinelor
din sînge în mediul extern;
ü osmoreglarea;
ü reglarea pH-lui sîngelui şi a presiunii sangvine;
ü sinteza şi secreţia hormonilor.
Formarea urinei
Rinichii sînt organele care produc urina, astfel
asigurînd
procesul excreţiei şi osmoreglării. În
procesul formării
urinei are loc excreţia din sînge
a ureei, creatinei, creatininei şi acidului uric
(substanţe organice care reprezintă deş
euri
metabolice).
Mecanismul de formare a urinei include
trei procese fundamentale: filtrarea glomerulară,
reabsorbţia
tubulară şi secreţia tubulară (fig. 8.5).
 Filtrarea glomerulară constituie procesul
difuziei apei, a electroliţilor şi substanţelor
organice
(cu excepţia proteinelor) din sîngele
capilarelor
corpusculului
Malpighi în capsula
Bowmann. Filtrarea este condiţionată de presiunea
sangvină
mare din capilarele arteriale ale glomerulului
Malpighi, pereţii fenestraţi ai capilarelor
şi structura foiţei viscerale
a capsulei Bowmann.
În urma ultrafiltrării glomerulare se formează
urina primară, al cărei conţinut se deosebeşte
de conţinutul plasmei sangvine doar prin lipsa
proteinelor şi a elementelor figurate ale sîngelui.
Rata filtrării glomerulare (RFG) în condiţii
normale este de cca 125 ml de filtrant pe minut.
 Reabsorbţia tubulară este procesul de recuperare
selectivă a apei şi a substanţelor utile organismului
din urina primară. În urma reabsorbţiei în
plasma sangvină
sînt reîntoarse glucoza (100%);
anumiţi aminoacizi, acidul uric, unele vitamine
(B12, C), fosfaţi, sulfaţi, ionii de Na+, K+, HCO3
– etc.
Reabsorbţia are loc prin pereţii tubului
urinar
(TCP, ansa Henle, TCD) pe calea transportului
activ (de ex. glucoza) sau pasiv.
 Secreţia tubulară constituie procesul de
transfer al substanţelor
(ionii de H+, K+, NH4
+,
deşeurile
metabolice – creatina şi creatinina , unele
medicamente – penicilina etc.) din capilarele peritubulare
în lichidul tubular,
pentru a fi eliminate
din organism cu urina. În urma secreţiei ionilor
de amoniu şi de hidrogen
are loc reglarea acidităţii
sîngelui.
În rezultatul proceselor de reabsorbție și secreție
tubulară se formează urina finală, care constituie
cca 1 % din cea primară. Rata de excreție urinară
se calculează prin formula:
RE = RFG - Rata de reabsorbție + Rata de secreție
unde RFG este rata filtrării glomerular, care în
condiții normale constituie cca 20% din fluxul
plasmatic renal.
Fig. 8.5. Formarea urinei
Substanțe
analizate (g/l)
Sîngele din
artera renală
Sîngele din
vena renală
Apă 925 920
Proteine 73 73
Lipide 1,4 1,4
Glucide 1,2 1,2
Deșeuri met. 0,5 0
Substanțe
analizate (g/l)
Sînge Urină
Apă 925 940
Săruri 6,7 15,9
Glucoză 0,5–0,6 0
Aminoacizi variabil 0
Uree 0,3–0,4 20–30
Acid uric 0,03 0,03–0,06
129
EXCREŢIA
Micţiunea reprezintă mișcări peristaltice ale
ureterului care propulsează urina de la rinichi spre
vezica urinară. Urina formată, prin tubii colectori,
ajunge la nivelul papilelor,
umple calicele şi bazinetul,
apoi prin contracţia lor este eliminată în ureter.
În timpul umplerii cu urină vezica îşi măreşte
capacitatea, însă tensiunea pereţilor musculari şi
presiunea
intraveziculară nu se modifică. Această
proprietate
este numită plasticitate. Umplerea vezicii
pîna la 300–400 ml condiţionează creşterea bruscă
a
presiunii
intravezicale şi distensia pereţilor ei.
Distensia pereţilor vezicali generează impulsuri
care sînt conduse spre măduva spinării pe
calea nervilor ruşinoşi şi prin nervii pelvieni. De la
măduva spinării, impulsurile parvenite prin nervii
ruşinoşi, pe căi aferente ajung la nivelul scoarţei
cerebrale, unde determină senzaţia necesităţii de
a urina. Impulsurile transmise prin nervii pelvini
generează o reacţie de răspuns manifestată
prin relaxarea
involuntară a sfincterului intern al colului
vezicii. Concomitent are loc relaxarea voluntară a
sfincterului extern şi urina începe să se evacueze
din vezică.
Reglarea funcţiei rinichilor
Activitatea sistemului renal este reglată pe cale nervoasă
(sistemul nervos vegetativ), hormonală
(ADH,
aldosteronul, parathormonul) şi prin autoreglare
renală
(activitatea aparatului juxtaglomerular)
(fig. 8.6).
 Reglarea echilibrului hidric. Volumul de apă
eliminat
cu urina este reglat de hormonul
antidiuretic
care reduce excreţia apei din organism. În condiţii
de insuficienţă
de apă are loc secreţia
de ADH, care
cauzează vasoconstricţia
arteriolară
şi reabsorbţia
apei
prin pereţii tubului contort distal.
 Reglarea ratei filtrantului glomerular . Rata
filtrantului
glomerular este reglată prin vasoconstricţia
sau vasodilatarea
arteriolei aferente şi a
celei eferente. Modificarea
diametrului arteriolelor
are loc sub acţiunea sistemului nervos vegetativ
şi sub acţiunea aparatului juxtaglomerular,
care
induce secreţia reninei.
Scăderea presiunii arteriale a organismului
condiţionează
reducerea fluxului de sînge spre
glomerul
şi scăderea
presiunii sîngelui în arteriola
aferentă a glomerulului
şi, ca urmare, reducerea
ratei filtrantului
glomerular.
Volumul redus al filtrantului cedează ionii de
Na+ şi Cl- la nivelul segmentului ascendent al ansei
Henle şi agunge
la nivelul tubului contort distal cu
o insuficienţă
de Na+ şi Cl-. Această insuficienţă
provoacă constricţia
arteriolei eferente şi secreţia
reninei.
 Reglarea conţinutului ionilor de Na+ din
sînge. Conţinutul ionilor de Na+ excretaţi cu
urina şi, corespunzător,
conţinutul lor în plasma
sangvină sînt reglate de hormonul aldosteron, care
stimulează reabsorbţia ionilor de Na+ prin pereţii
tubului contort distal. Secreţia aldosteronului are
loc pe calea renină-angiotensină-aldosteron.
Între sistemul urinar şi celelalte sisteme ale
organismului
există relaţii funcţionale care asigură
homeostazia
organismului omului.

ANATOMIA SISTEMULUI URINAR LA OM

Rinichii sînt organe pare de culoare roşu-brun,
care au forma boabelor de fasole. Ei sînt localizaţi
în cavitatea
abdominală, de ambele
părţi ale coloanei
vertebrale (în dreptul vertebrelor toracale
11–
12 şi lombare 1–3) (fig. 8.2). Rinichii au lungimea
de cca 12 cm, lăţimea – 6 cm, grosimea – 3 cm şi
greutatea medie de 150 g.
Marginea mediană concavă a rinichilor prezintă
un orificiu, numit hil, care este penetrat de vase
sangvine
şi limfatice, nervi renali şi ureter. Prin
artera renală
care formează două ramuri (dreaptă
şi stîngă) rinichii sînt alimentaţi cu sînge oxigenat.
Cantitatea
de sînge care vine spre rinichi reprezintă
aproape
1/3 din debitul circulaţiei
mari (1,2 l/
min.). Venele rinichiului au un traiect similar
celui
al arterelor.
Ele confluează în vena renală, care
părăseşte
rinichiul
prin hil şi se deschide
în vena
cavă inferioară (fig. 8.2).
Rinichii sînt încapsulaţi într-o tunică fibroasă,
numită
capsulă fibroasă, sub care se află un strat de
muşchi netezi, urmaţi spre interior de parenchimul
renal
(ţesutul renal). Capsula renală prin hil pătrunde
în interiorul rinichiului şi căptuşeşte sinusul
renal. La exterior de capsula fibroasă rinichii sînt
acoperiţi
de un strat de ţesut adipos care formează
capsula adipoasă,
acoperită cu fascia renală.
Rinichii nu sînt fixaţi rigid în cavitatea abdominală
şi nu posedă nici un ligament de suspensie,
ei posedă o mobilitate relativă,
care le asigură protecţie
în timpul loviturilor şi vibraţiilor.
În procesul
respiraţiilor profunde rinichii se deplasează
în
sens vertical cu cca 0,5 cm.
În secţiune longitudinală parenchimul renal
prezintă
zona corticală (externă) şi zona medulară
(internă).
Cortexul renal are o structură granulară şi
culoare roşu-brun. În stratul medular pot fi distinse
6–18 piramide cu baza orientată spre cortex şi vîrful
spre sinusul renal, separate prin coloanele Bertin,
care reprezintă prelungiri ale cortexului (fig. 8.3).
Ureterele sînt două tuburi cu lungimea de
25–30 cm, care se extind de la bazinetul fiecărui
rinichi pînă la vezica urinară. Pereţii lor sînt formaţi
din trei tunici (internă, medie şi externă).
Tunica externă prezintă o capsulă fibroasă cu rol
de protecţie. Tunica medie este formată din două
straturi de muşchi netezi (muşchi longitudinali şi
muşchi circulari). Tunica internă este constituită
dintr-un strat epitelial.
Vezica urinară reprezintă un rezervor
musculo-elastic, în care se acumulează urina venită
continuu de la rinichi prin uretere.
Ureterul este un organ tubular cu lungimea
de 14–16 cm prin care urina acumulată în vezica
urinară este evacuată în mediul extern. La bărbați
uretra are funcții duble – de evacuare a urinei și de
ejaculare a spermei.
ANATOMIA SISTEMULUI
URINAR LA OM
38 §
Fig. 8.2. Topografia sistemului urinar al omului
Arteră şi venă
arcuată
Capsulă
fibroasă
Ureter
Pelvis
Zona medulară
Zona corticală
Ţesut adipos
Fig. 8.3. Structura rinichiului la om
Artere şi vene
interlobare
Vena cavă inferioară
Rinichiul stîng
Aorta renală
Artera renală
Vena renală
Rectul
Ureter
Ureter
Glanda suprarenală Glanda suprarenală
Rinichiul drept
Vezica urinară
127
EXCREŢIA
Nefronul este unitatea structural-funcţională
a rinichilor la nivelul căruia are loc filtrarea sîngelui
și formarea urinei. În medie, fiecare rinichi
conţine 1 300 000 nefroni, a căror lungime totală
este de cca 145 km. Fiecare nefron este format din:
capsula Bowmann (corpusculul renal) şi tubul renal
(fig. 8.4).
 Capsula Bowmann are aspectul
unui buzunar
cu diametrul
de cca 0,2 mm, care încorporează
o reţea
de capilare arteriolare, numită glomerulul
Malpighi. Capsula Bowmann, împreună
cu glomerulul
Malpighi,
formează corpusculul
Malpighi,
care este localizat în stratul cortical al rinichiului.
 Tubul renal prezintă trei segmente (tubul
contort proximal,
ansa Henle, tubul contort
distal) ce diferă după structura pereţilor şi funcţiile
realizate şi se deschide în tubul colector.
Tubul contort proximal este format dintr-o porţiune
contortă
urmată de una rectilinie. Pereţii
acestui segment
sînt formaţi din celule a căror
suprafaţă
apicală formează
vilozităţi.
Ansa Henle coboară pînă la stratul medular
al rinichilor,
apoi se ridică spre cel cortical. Ea
prezintă segmentul descendent
şi segmentul
ascendent.
Tubul contort distal urmează segmentul
ascendent
al ansei Henle. Pereţii
acestui segment
al tubului renal sînt formaţi din celule epiteliale
cu o structură
asemănătoare
cu structura celulelor
tubului contort proximal, însă sînt lipsite de
microvilozităţi.
Vascularizarea rinichiului
Cantitatea de sînge care vine spre rinichi într-un
minut reprezintă cca 1/3 din debitul circulației mari
(1,2 l). Prin hilul fiecărui rinichi trec două vase
sangvine: o arteră care aduce sînge oxigenat și o
venă prin care sîngele cu un conținut sporit de CO2
părăsește rinichiul. În interiorul rinichiului vasele
sangvine formează o rețea vasculară renală.
Pentru nefroni sînt caracteristice
două tipuri
de capilare, care se deosebesc prin structura pereţilor
şi presiunea sangvină din interior: capilarele
glomerulului
Malpighi şi capilarele
peritubulare.
Capilarele glomerulare (cca 50 la număr)
prezintă o ramificare
a arteriolei
aferente. Ele au
pereţii fenestraţi
(perforaţi de pori) şi presiunea
sîngelui mare. Aceste proprietăţi
ale capilarelor
glomerulare
asigură difuzia a 60–70% din componenţii
plasmei sangvine.
Capilarele
glomerulare
se
regrupează în arteriola eferentă.
Capilarele peritubulare generează
din arteriola
eferentă
a glomerulului
Malpighi. Presiunea sîngelui
în aceste
capilare
este mică, ceea ce asigură
procesul reabsorbţiei.
Capsula Bowmann
Arteriolă
eferentă
Arteriolă
aferentă
Capilare arteriale
Cavitate
capsulară
Tub contort
proximal
Podocite
Tub contort
proximal
Tub colector
Tub contort distal
Segment
ascendent
Ansa Henle
Segment
descendent
Arteră
Venă
Artere peritubulare
Arteriolă
eferentă
Fig. 8.4. Structura nefronului
1. Enumeră organele care
formează sistemul urinar
la om.
2. Numeşte unitatea structuralfuncţională
a rinichilor.
3. Descrie structura rinichilor.
4. Descrie comparativ structura
segmentelor tubului renal.
5. Explică deosebirea dintre
structura glomerulului
Malpighi şi a corpusculului
Malpighi.
6. Desenează schematic traseul
sîngelui din artera renală pînă
în vena renală. Linia de „start”
și „finiș” să fie trasate la nivelul
hilului.
7. Prezintă într-un tabel
particularităţile structurale
şi funcţionale ale capilarelor
glomerulare şi ale capilarelor
peritubulare.
8. Explică de ce capilarele
care împînzesc alveolele
pulmonare au pereţii continui,
iar cele care vascularizează
nefronii – perforaţi de pori.

SISTEMUL EXCRETOR LA OM

Deșeurile organismului uman sînt
substanțe non-utilizabile care se formează în urma
activității vitale sau pătrund în organism din mediul
extern împreună cu alimentele.
Totalitatea proceselor care asigură eliminarea
deșeurilor metabolice din organism în mediul
extern se numește excreție.
Organele care realizează excreția formează
sistemul excretor, care include sistemul urinar (ce
are doar funcții excretorii) și organe cu funcții
excretorii: plămînii, pielea și ficatul care, de rînd
cu funcțiile lor de bază, elimină anumite deșeuri
metabolice din organism.
 Deșeurile metabolice se formează în rezultatul
scindării substanțelor organice. De exemplu:
ü H2O și CO2 sînt deșeurile respirației celulare;
ü NH3 se formează în rezultatul reacțiilor metabolismului
proteic;
ü ureea se formează în ficat în urma reacției
dintre amoniac și apă;
ü acidul uric provine din reacțiile de descompunere
a acizilor nucleici.
Deșeurile metabolice sînt eliminate din celule
în lichidul interstițial, de unde ajung în sînge,
traversînd pereții fini ai capilarelor. Acestea sînt
transportate cu fluxul sangvin spre organele
care le vor elimina în mediul extern. Evacuarea
deșeurilor este absolut necesară pentru a
menține funcționarea normală a organismului.
Acumularea lor duce la dereglarea proceselor vitale
și chiar la moarte. Conținutul deșeurilor metabolice
în organism este determinat prin analize
biochimice de sînge și de urină.
 Deșeurile solide se formează din resturile
alimentelor nedigerate și sînt evacuate prin rect.
Plămînii elimină în mediul extern CO2 și
H2O (în formă de vapori). Excreția are loc la
nivelul membranei fine a alveolelor pulmonare,
în direcția gradientului de presiune: din plasma
sîngelui, unde presiunea acestor substanțe este
mai mare, în aerul alveolar, în care presiunea lor
este mai mică. Aerul din alveole este expulzat în
mediul extern în timpul expirației.
Ficatul neutralizează substanțele deșeu care
provin în urma reacțiilor metabolice și substanțele
toxice cum sînt cele care nimeresc în sînge din
alimente, din aerul poluat (toxine, metale grele,
E-uri, etc.) sau prin aplicarea pe piele a unor produse
cosmetice. Din ficat, aceste deșeuri ajung în
bilă și de acolo în intestin, pentru a fi eliminate.
Pielea, de rînd cu alte funcții, elimină din organism
un șir de substanțe deșeu prin secrețiile
glandelor sebacee și sudoripare.
Pielea este formată din:
ü epiderm;
ü derm;
ü hipoderm.
Epidermul este stratul extern al pielii, o barieră
împotriva microorganismelor, a eroziunii, a căldurii,
a substanțelor chimice, a razelor ultraviolete.
Epidermul este format din cheratinocite (cca
80%) celulele de bază dispuse în straturi care produc
o proteina dură, numită cheratină. Aceasta
conferă pielii rezistența la acțiunea factorilor fizici
și o face impermeabilă pentru apă. La pielea sănătoasă
celulele de suprafața sînt așezate strîns una
lîngă alta într-un mod suprapus, care contribuie la
funcția de protecție. Printre cheranitocite se întîlnesc
celule producătoare de melanină (melanocite),
care apără organismul de microorganisme (celule
Langerhans) și mecanoreceptori. Epidermul
nu are vase sangvine.
Dermul conţine țesut conjunctiv lax, vase de
sînge, mecanoreceptori, termoreceptori (corpusculi
Ruffini, corpusculi Krause), glande sudoripare,
foliculi piloși cu glandele sebacee. El are
grosimea de cca 1 mm.
Fig. 8.1. Structura pielii
37 SISTEMUL EXCRETOR LA OM §
Epiderm
Derm
Hipoderm
Glandă
sudoripară
Folicul
pilos
Glandă
sebacee
125
EXCREŢIA
Hipodermul formează stratul intern al pielii,
constituit din celule sebacee şi ţesut de legătură. În
hipoderm sînt depozitate rezervele de lipide sub
formă de ţesut adipos.
 Glandele sudoripare sînt de tip tubular și au
la extremitatea din profunzimea hipodermului un
glomerul înconjurat de capilare și fibre nervoase
parasimpatice sau simpatice.
Glandele sudoripare elimină din organism
surplusul de apă (cca 98%), săruri minerale, uree
(cca 2%), substanțe nocive și preparate medicamentoase,
dacă acestea sînt prezente în organism.
Activitatea glandelor sudoripare – transpirația
– este reglată de centrii nervoși hipotalamici și corticali,
fiind un proces continuu, care se desfășoară atît
în stare de veghe, cît și în timpul somnului.
Participarea scoarței cerebrale în transpirație este
dovedită de transpirațiile emoționale. Creșterea nivelului
de CO2 în sînge excită centrii nervoși hipotalamici
și intensifică transpirația asfixică. Transpirația
se intensifică în timpul unui efort muscular, la temperaturi
ridicate, în cazul insuficienței renale.
Pentru funcționarea normală a glandelor sebacee
este necesară îngrijirea permanenta a pielii
prin respectarea regulilor de igienă personală.
 Glandele sebacee se deschid în foliculii
piloși și au forma unor ciorchine. Ele sînt prezente
pe toată suprafața pielii, cu excepția palmelor și
tălpilor, fiind mai abundente pe fața, spate, pielea
capului.
Produsul secreției glandelor sebacee este
numit sebum, un produs semilichid, care în contact
cu aerul se solidifică și are rol de protecție.
Sebumul conține trigliceride, colesterol, lecitine
şi alte fosfolipide. Sebumul formează la suprafaţa
pielii şi firelor de păr o peliculă acidă de protecţie
împotriva bacteriilor, toxinelor şi ciupercilor.
Acest strat captează apa sau o eliberează în funcţie
de necesităţi, evitîndu-se astfel, deshidratarea
tegumentului.
Sistemul urinar la om este format din
doi rinichi, două uretre, vezica urinară și uretra
care asigură excreția deșeurilor metabolismului
proteic și a substanțelor toxice din sînge.
1. Enumeră organele care
formează sistemul excretor la
om.
2. Definește noțiunea de deșeu
metabolic.
3. Prezintă într-un tabel
deșeurile eliminate de
organele excretorii și organele
cu funcții excretorii.
4. Descrie rolul sistemului
sangvin în realizarea excreției.
5. Expune mecanismul excreției
deșeurilor metabolice la
nivelul:
ü alveolelor pulmonare;
ü ficatului;
ü glandelor sudoripare.
6. Argumentează necesitatea
prezenței rețelei de capilare
în jurul alveolelor pulmonare
și glomerulilor glandelor
sudoripare.
7. Numește organele cu funcții
excretorii solicitate la maxim
în timpul unui efort fizic.
8. Alcătuiește schema traseului
deșeurilor metabolismului
proteic spre organele
excretoare.
9. Explică de ce sistemul
excretor la persoanele care
au un stil de viață nesănătos
este suprasolicitat.

IGIENA, DISFUNCŢII ŞI MALADII ALE SISTEMULUI DIGESTIV

Raţia alimentară şi igiena
alimentaţiei
 Raţia alimentară reprezintă cantitatea de
alimente şi de calorii necesare pentru realizarea
unei alimentaţii echilibrate
în 24 de ore. Necesitatea
zilnică normală de energie este de aproximativ
1 600–
1 800 kcal pentru bărbaţii
adulţi şi de 1 200–1 400
kcal pentru femei. Persoanele care sînt active fizic, fie
la muncă, fie în timpul liber, au nevoie
de mai multe
calorii decît oamenii sedentari
(tab. 7.1).
Raţia zilnică de calorii, substanţe nutritive
şi
vitale poate fi acoperită prin consumul
unor alimente
variate. Pentru un adult sănătos, care desfăşoară
o activitate cu efort mediu, proporţia dintre
proteine, lipide și glucide trebuie să fie 1 : 1 : 4.
 Igiena alimentaţiei studiază nutriţia omului
în
funcţie de particularităţile de vîrstă
şi profesionale,
condiţiile climaterice şi geografice,
tradiţiile naţionale
etc. Obiectivele
principale ale acestei ramuri a igienei
sînt:
• cercetarea componenţei chimice şi a valorii
nutritive a produselor alimentare;
• stabilirea normelor alimentare (conţinutul
de proteine, glucide, lipide, vitamine, substanţe
minerale);
• analiza specificului şi a regimului alimentar;
• studierea influenţei tradiţiilor naţionale
şi a condiţiilor climato-
geografice asupra
alimentaţiei;
• stabilirea cauzelor intoxicaţiilor alimentare;
• elaborarea măsurilor de profilaxie a insuficienţei
de vitamine în organism;
• stabilirea indicilor sanitaro-microbiologici
şi sanitaro-chimici ai alimentelor;
• determinarea normelor sanitare de proiectare
a întreprinderilor alimentare.
Disfuncţii şi maladii
ale sistemului digestiv
Alimentaţia incorectă (lipsa din alimente
a
substanţelor
nutritive şi vitale,
cît şi surplusul de
substanţe nutritive)
provoacă disfuncţii
şi maladii
ale aparatului digestiv şi ale altor sisteme ale
corpului. De exemplu, hrana bogată în grăsimi (în
special grăsimi
de natură animală) contribuie la
sporirea
conţinutului
de lipide în sînge şi, ca urmare,
la formarea
trombilor şi la depunerea de
grăsimi pe pereţii arterelor. Acestea pot cauza
hipertensiunea arterială, accidente
vasculare şi
infarctul miocardic.
 Obezitatea se dezvoltă din cauza consumului
exagerat de alimente calorice şi favorizează
apariţia
maladiilor sistemului
vascular
şi ale aparatului
locomotor.
La persoanele
obeze are loc deformarea
scheletului
tălpilor, uzarea prematură a articulaţiilor,
disfuncţii ale coloanei vertebrale
etc.
 Gastrita reprezintă inflamaţia mucoasei gastrice.
Factorii de risc ce o cauzează sînt: consumul
alimentelor alterate, prea reci sau prea fierbinţi,
sensibilizante (de ex. ouă, lapte, fragi), alimentele
insuficient masticate, abuzul de alcool, fumatul,
acţiunea microbilor patogeni, acţiunea substanţelor
chimice, dereglări ale sistemului nervos, sistemului
sangvin, sistemului imun etc., mesele neregulate cu
intervale mari, administrarea sistematică a unor
medicamente
(de ex. aspirina) etc.
Tratamentul gastritei prevede regimul de pat
(în primele 1–2 zile), regimul dietetic, de foame şi
spălături gastrice. Sînt excluse alimentele
picante,
reci sau fierbinţi şi produsele greu digerabile cu
acţiune mecanică
asupra mucoasei gastrice.
 Ulcerul gastroduodenal reprezintă
leziunea
mucoasei, asociată cu afectarea straturilor profunde.
Este o rană deschisă, iar procesele de închidere
şi vindecare au o tendinţă redusă. Ulcerul duodenal
apare mai frecvent la persoane tinere, în special la
bărbați, pe cînd ulcerul gastric – la cele de vîrsta a
doua şi a treia.
IGIENA, DISFUNCŢII ŞI MALADII
ALE SISTEMULUI DIGESTIV
36 §
Tabelul 7.1. Necesităţile energetice (kcal) ale
organismului
în funcţie de sex, vîrstă şi
profesie
Adolescenţi (11–13 ani) 2 500–2 700
Adolescenţi (14–17 ani) fete – 2 700
băieţi – 3 100
Munca în birou, profesiile
sedentare
(care
necesită statul în picioare sau jos
femei – 2 400
bărbaţi – 2 800
Profesii care necesită efort fizic intens şi
medicii,
cu excepţia chirurgilor
femei – 2 700
bărbaţi – 3 200
Meserii care necesită eforturi fizice
medii:
laboranţi, poştaşi,
cizmari
femei – 2 400
bărbaţi – 2 800
Zugravi,
tîmplari, chirurgi, mineri, scafandri femei – 3 100
bărbaţi – 3 700
Agricultorii în timpul recoltării,
tăietorii de
lemne
femei – 3 500
bărbaţi – 4 500
NUTRIŢIA
120
Factorii de risc care duc la apariţia ulcerului
gastroduodenal sînt alimentaţia neregulată şi incorectă,
surmenajul neuropsihic, fumatul, abuzul
de alcool, etc.
Tratamentul ulcerului gastroduodenal este
recomandat de medic în funcţie de periodicitatea
şi complicaţiile
bolii. Fiind depistat în fazele iniţiale,
ulcerul stomacal şi duodenal poate fi tratat
complet după un singur ciclu de tratament.
Profilaxia ulcerului gastric şi ulcerului duodenal
prevede organizarea raţională a muncii şi
odihnei, alimentaţia raţională, practicarea sportului,
evitarea fumatului şi a băuturilor alcoolice.
 Apendicita reprezintă iritarea sau/şi inflamarea
apendicelui vermicular, cauzată de microorganismele
patogene, dereglările aprovizionării
cu sînge, modificarea conţinutului apendicelui
ca urmare a supraalimentării cu proteine sau a
proceselor de putrefacţie.
La copii apendicita se manifestă prin dureri
persistente în regiunea ombilicală sau în tot abdomenul,
vomitări, iar uneori şi diaree. Apendicita
necesită intervenţie chirurgicală.
 Dizenteria reprezintă o boală infecţioasă
caracterizată prin lezarea intestinului gros, intoxicaţie
generală, scaune lichide. Sursa de infecţie o
constituie persoanele
bolnave de dizenterie, apele
şi solul contaminate etc.
Dizenteria este provocată de bacterii patogene
dizenterice,
care pot să-şi păstreze viabilitatea pe
pielea mîinilor timp de 3–5 zile, în apă timp de
40–60 de zile şi în solul umed pînă la 60 de zile.
De asemenea, aceşti germeni se păstrează viabili
pe jucării, lenjerie, obiectele de uz personal etc.
Dizenteria afectează persoane de orice
vîrstă, mai
este numită „boala mîinilor murdare” şi are un
caracter sezonier. Profilaxia dizenteriei prevede
izolarea bolnavului, dezinfecţia obiectelor contaminate
şi a încăperii, controlul medical al persoanelor
care au fost în contact cu bolnavul sau cu
obiectele contaminate.
 Hepatita – afecţiune inflamatorie
a ficatului.
În funcţie de modul de evoluţie
şi particularităţile de
manifestare, se deosebesc
hepatita acută şi hepatita
cronică.
Hepatita virală acută este provocată de infecţii
virale. În funcţie de tipul virusului care o provoacă,
ea este de şase
tipuri – A, B, C, D, E, G. Cele mai
frecvente sînt hepatitele virală A şi virală B.
Hepatita virală poate fi prevenită prin măsuri
de igienă personală, măsuri exigente la alegerea
donatorilor de sînge, recoltarea şi distribuirea
preparatelor
din sînge, utilizarea seringilor de o
singură folosinţă
în cazul recoltării sîngelui sau a
injecţiilor
intravenoase. Pentru profilaxia hepatitei
B este recomandată
vaccinarea.
Hepatita cronică este o consecinţă a hepatitei
virale şi reprezintă o inflamaţie a ficatului.
Hepatita cronică poate fi cauzată și de unele boli
infecţioase ca malaria,
tuberculoza etc. sau poate
surveni ca urmare a administrării unor preparate
medicamentoase,
în urma intoxicaţiilor, a abuzului
de alcool etc.
Factorii care predispun
organismul
la hepatită
cronică sînt: subalimentaţia,
infecţiile cronice ale
amigdalelor,
dereglările endocrine şi metabolice etc.
Profilaxia maladiilor cauzate de alimentaţia
incorectă prevede:
• consumul alimentelor în stare proaspătă;
• includerea în raţia alimentară a tuturor
grupelor de substanţe (proteine, glucide,
lipide etc.) necesare organismului omului
în cantităţi optimale;
• respectarea regimului alimentar;
• evitarea surmenajului şi a situaţiilor de
stres;
• evitarea consumului de alcool şi a fumatului;
• respectarea regulilor de igienă personală
pentru a preîntîmpina apariţia bolilor
cauzate
de viermii paraziți şi bacteriile
patogene;
• evitarea consumului alimentelor crude (carne,
ouă), a fructelor şi legumelor nespălate;
• evitarea consumului alimentelor cu termen
de valabilitate expirat şi al alimentelor
alterate.
Examinează structura
piramidei nutriţioniste şi
expune-ţi opţiunea vizavi
de utilizarea ei ca reper
zilnic pentru o alimentaţie
sănătoasă.
RECAPITULARE
NUTRIŢIA
121
Segmentul
tubului
digestiv
Digestia
mecanică chimică Absorbţia
Cavitatea
bucală
ü umectarea alimentelor
ü fărîmiţarea alimentelor
ü formarea bolului alimentar
ü degradarea amidonului fiert  unele medicamente
Deglutiţia
Faringele ü continuă procesul de degradare
a amidonului fiert  absentă
Esofagul ü continuă procesul de degradare
a amidonului fiert  absentă
Stomacul
ü fărîmiţarea bolului
ü omogenizarea alimentelor
cu sucul gastric
ü formarea chimului stomacal
ü degradarea proteinelor (cca 20%)
ü degradarea grăsimilor emulsionate
 alcool (cca 20%), apă, glicerol,
ioni de sodiu şi clor
Evacuarea
chimului
alimentar în
duoden
Intestinul
subţire
ü omogenizarea chimului
alimentar cu sucurile
digestive intestinale
ü formarea chimului
intestinal
ü degradarea amidonului crud şi fiert
ü degradarea proteinelor şi peptonelor
ü emulsionarea grăsimilor
ü degradarea grăsimilor
 ioni de Ca2+ şi Mg2+, glucoză, vitamine
solubile în apă, alcool (cca
80%), ioni de K+ şi Na+, vitamina
B12, vitamine solubile în lipide,
acizi graşi, aminoacizi, apă, bilă
Propagarea
chimului
alimentar
prin intestinul
subţire
Intestinul
gros
ü formarea maselor fecale üdegradarea substanţelor sub
acţiunea enzimelor bacteriene
 apa, K+ şi Na+, unele preparate
medicamentoase, acizi, gaze
Propagarea
maselor fecale
spre rect
GLANDA EXOCRINĂ SECREŢIA FUNCŢIILE
Glande salivare
Saliva
ü apă
ü mucină
ü maltază
ü lizocimă
ü săruri minerale
 umectarea alimentelor
 mucina contribuie la formarea bolului alimentar
 amilaza catalizează reacţiile de descompunere
a amidonului fiert sau copt
pînă la dextrine şi maltoză, este activă doar în mediu slab acid
 maltaza
catalizează
reacţiile de degradare a maltozei pînă la glucoză
 lizocima inhibă dezvoltarea microflorei
Glande gastrice
- monocelulare
- tubulare
Sucul gastric
ü apă
ü acid clorhidric
ü mucină
ü pepsină
ü labferment
ü lipază gastrică
 HCl împiedică de zvoltarea bacteriilor de putrefacție și patogene are rol antianemic
 mucina protejează mucoasa gastrică
de acţiunea mecanică a particulelor
alimentare și de acțiunea autodigestivă a pepsinei și acidului clorhidric
 labfermentul produce coagularea laptelui
şi este tipic sugacilor
 pepsina catalizează degradarea proteinelor
pînă la peptone;
 lipaza gastrică descompune grăsimile emulsionante (din frişcă, lapte)
Ficatul
Bila
ü săruri biliare
ü pigmenţi biliari
ü colesterol
ü fosfolipide
ü mucină
 bila: emulsionează grăsimile activează lipaza hepatică asigură absorbţia grăsimilor stimulează activitatea peristaltică a intestinului
Pancreasul
Sucul pancreatic
ü apă
ü tripsină
ü chimiotripsinogen
ü lipază pancreatică
ü amilază pancreatică
ü bicarbonat de sodiu
 tripsina şi chimiotripsina degradează proteinele
 amilaza catalizează reacţiile
de hidroliză a amidonului crud şi fiert pînă la
maltoză
 bicarbonatul de sodiu neutralizează aciditatea chimului venit din stomac,
astfel facilitînd acţiunea enzimelor sucurilor digestive intestinale
 lipaza pancreatică în prezenţa sărurilor biliare catalizează reacţiile de
hidroliză a grăsimilor solide pînă la glicerol şi acizi graşi
Glandele mucoasei
intestinului
subţire
- monocelulare
- tubulare
Sucul intestinal
ü erepsină
ü enterokinază
ü lipază intestinală
ü zaharaze, maltaze,
lactaze
 enzimele proteolitice (erepsina şi enterokinaza) scindează peptidele
parvenite din stomac pînă la aminoacizi
 lipaza intestinală scindează grăsimile pînă la acizi graşi şi glicerol
 enzimele glicolitice (zaharaze, maltaze şi lactaze) catalizează
reacţiile de
degradare a dizaharidelor pînă la monozaharide