Sistemul limfatic este parte componentă a
sistemului
circulator. El este format din limfa circulară,
vase limfatice şi organe limfatice (fig. 5.10).
Vasele limfatice se clasifică în capilare, vase
limfatice şi două ducte limfatice toracale.
Capilarele limfatice sînt vase oarbe ce se termină
în spaţiile interstiţiale.
Ele au o structură asemănătoare
cu cea a capilarelor sangvine, însă diametrul
lor este mai mic, iar permeabilitatea mai mare.
Pereţii capilarelor
pot fi penetraţi de microorganisme
şi proteine cu masa moleculară mare (fig. 5.11).
Vasele limfatice prezintă o continuare a capilarelor
limfatice
cu diametrul mai mare decît cel al
lor. Prin ele limfa circulă spre ductele limfatice
toracale.
Vasele limfatice însoţesc venele şi au o
Duct limfatic
toracal
Splina
Fig. 5.10. Sistemul limfatic al omului
Duct limfatic
toracal
Timus
Ganglion
limfatic
Vase
limfatice
Fig. 5.11. Capilare limfatice Fig. 5.12. Nod limfatic
Capilare
limfatice
Venule
Vase
limfatice
Foliculi limfatici
Celule
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM
92
bătrînite (hemoliza), iar în perioada embrionară
este un organ hematopoietic
şi depozitează fierul.
Pereţii tubului digestiv conţin celule limfoidale
dispuse
difuz sau care formează aglomerări numite
foliculi
limfoidali. La nivelul faringelui foliculii
limfoidali prezintă îngrămădiri, numite amigdale:
două amigdale
palatine,
amigdalele orificiului
trompei lui Eustachio, amigdalele
faringelui.
Foliculii
tubului digestiv nu realizează filtrarea
limfei. Însă ei reprezintă bariere imune
contra antigenilor,
bacteriilor şi virusurilor care tranzitează
tubul digestiv, întrucît au proprietatea de a elabora
anticorpi.
Circulaţia limfei, spre deosebire de cea a
sîngelui, este o circulaţie unică, care pornește din spaţiile
periferice
interstiţiale şi finalizează în unghiul
venos drept sau stîng. Circulaţia limfei se produce în
sens contrar forţei de gravitaţie şi este determinată
de următorii factori:
inima, travaliul pereţilor vaselor
limfatice şi travaliul pereţilor venelor.
ü Inima menţine diferenţa de presiune în
punctele de start ale circulaţiei limfatice (capilarele
limfatice) şi în segmentele ei terminale (la nivelul
revărsării limfei în vene).
ü Contracţia muşchilor pereţilor vaselor
limfatice (5–10 contr./min.) propulsează limfa spre
ductele limfatice.
ü Contracţia vaselor limfatice localizate în
vecinătatea
arterelor este provocată de mişcările
pulsatile ale acestora.
ü Vasele limfatice localizate la nivelul toracelui
se contractă, fiind stimulate de variaţia presiunii
care rezultă în urma respiraţiei.
Imunitatea
Capacitatea de rezistenţă
a organismului omului,
faţă de infecţii
(microorganisme, virusuri şi
substanţele produse
de ele) se numeşte imunitate.
Organismele vii posedă un sistem natural de
protecţie, obţinut în procesul evoluţiei: pielea, mucoasele,
ficatul
şi sistemul limfatic, care constituie
sistemul imunitar.
Sistemul imunitar „recunoaște” substanțele
proprii organismului (self) și cele improprii (non
self).
Cel mai eficient mod de apărare antiinfecţioasă
este răspunsul imun, prin care organismul reuşeşte
să oprească
invazia agenţilor infecţioşi, să împiedice
multiplicarea
lor şi să-i distrugă. În urma unui
răspuns imun organismul dobîndeşte proprietatea
de a reacţiona mai rapid şi mai intens la o nouă
invazie cu acelaşi agent patogen.
Imunitatea poate fi naturală şi dobîndită.
Imunitatea naturală funcţionează prin intermediul
barierelor mecanice (pielea şi mucoasele),
substanţelor chimice antimicrobiene, fagocitozei,
reacţiilor inflamatorii etc.
Imunitatea dobîndită se formează în urma
contactului dintre organism şi factorii patogeni sau
produsele lor şi se realizează prin mecanisme celulare
nespecifice (fagocitoza) şi specifice (anticorpi).
Organismul uman răspunde la agresiunile
agenţilor infecţioşi prin mecanisme celulare (fagocitoza
şi pinocitoza) şi mecanisme umorale (anticorpii)
(fig. 5.13).
Fagocitoza („celulă care mănîncă”) este
proprietatea
unor celule de a îngloba în citoplasma
lor particule
mici (de ex. bacterii) şi de a le distruge
prin procesul de digestie intracelulară.
Fenomenul
fagocitozei a fost descoperit de savantul rus Ilia
Mecinikov în 1882.
Realizarea răspunsului imun prin fagocitarea
agenţilor
infecţioşi este caracteristică granulocitelor
(neutrofilelor
şi eozinofilelor) şi macrofagilor.
Celulele fagocitare recunosc agenţii patogeni
după proteinele de suprafaţă
sau prin anticorpii
care îi marchează ca fiind
periculoşi.
Anticorpii reprezintă
substanţe specifice (imunoglobuline)
care
se formează
în sînge ca rezultat al
pătrunderii în organism a
antigenului (microorganismele
sau unele produse ale
lui). Anticorpii
se caracterizează
prin specificitate
imună şi se combină cu
antigenul sub influenţa căruia
s-au format. Anticorpii
recunosc bacteriile, aderă la
Antigeni Răspuns
imun
Atacul fizic
(fagocitoza) sau
atacul chimic
Anticorpi
Activarea
fagocitelor
Activarea
T-celulelor
Activarea
B-celulelor
Fig. 5.13. Răspunsul imun
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM
93
ele şi formează aglomerări bacteriene, care sînt mai
accesibile pentru celulele fagocitare. Anticorpii pot
fi dobîndiţi natural (imunitatea dobîndită
natural)
şi artificial (imunitatea dobîndită artificial).
Organismul uman poate dobîndi anticorpi în
mod activ în urma unei infecţii. Longevitatea anticorpilor
dobîndiţi în urma bolii este variabilă.
De
exemplu, aşa infecţii ca rujeola, variola,
varicela
creează o protecţie imună (faţă de aceeaşi boală)
pentru tot restul vieţii. Difteria, scarlatina,
tusea
convulsivă generează o protecţie absolută doar
pentru cîţiva ani, iar la o nouă expunere a organismului
respectiv
la aceeaşi infecţie boala decurge în
formă mai uşoară.
Dobîndirea artificială a anticorpilor poate avea
loc în urma inducerii artificiale a procesului de
formare a anticorpilor
(vaccinurile) sau introducerii
lor în mediul intern al organismului (seruri
imune).
Vaccinurile sînt produse biologice care conţin
germeni
vii cu virulenţă atenuată, germeni ucişi
sau toxine
modificate. Fiind introduse în organism,
aceste produse
stimulează formarea anticorpilor
specifici, generînd
o imunitate temporară
faţă de agentul din care au fost preparate.
1. Definește noțiunile de
imunitate naturală, imunitate
dobîndită, anticorpi.
2. Completează un tabel (o
schemă) cu denumirea
organelor sistemului limfatic
și funcțiile lor.
3. Reprezintă printr-o schemă
rețeaua de vase limfatice
la om. Alcătuiește legenda
schemei.
4. Prezintă într-un tabel
diferențele dintre compoziția
limfei circulante și a plasmei
sangvine.
5. Explică diferența dintre
căile naturală și artificială de
dobîndire a anticorpilor.
6. Reprezintă schematic traseul
circulației limfei prin corpul
omenesc.
7. Descrie esența răspunsului
imun al organismului omului.
8. Analizează imaginea,
numește şi explică procesul,
menţionînd rolul lui pentru
organismul omului.
sistemului
circulator. El este format din limfa circulară,
vase limfatice şi organe limfatice (fig. 5.10).
Vasele limfatice se clasifică în capilare, vase
limfatice şi două ducte limfatice toracale.
Capilarele limfatice sînt vase oarbe ce se termină
în spaţiile interstiţiale.
Ele au o structură asemănătoare
cu cea a capilarelor sangvine, însă diametrul
lor este mai mic, iar permeabilitatea mai mare.
Pereţii capilarelor
pot fi penetraţi de microorganisme
şi proteine cu masa moleculară mare (fig. 5.11).
Vasele limfatice prezintă o continuare a capilarelor
limfatice
cu diametrul mai mare decît cel al
lor. Prin ele limfa circulă spre ductele limfatice
toracale.
Vasele limfatice însoţesc venele şi au o
Duct limfatic
toracal
Splina
Fig. 5.10. Sistemul limfatic al omului
Duct limfatic
toracal
Timus
Ganglion
limfatic
Vase
limfatice
Fig. 5.11. Capilare limfatice Fig. 5.12. Nod limfatic
Capilare
limfatice
Venule
Vase
limfatice
Foliculi limfatici
Celule
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM
92
bătrînite (hemoliza), iar în perioada embrionară
este un organ hematopoietic
şi depozitează fierul.
Pereţii tubului digestiv conţin celule limfoidale
dispuse
difuz sau care formează aglomerări numite
foliculi
limfoidali. La nivelul faringelui foliculii
limfoidali prezintă îngrămădiri, numite amigdale:
două amigdale
palatine,
amigdalele orificiului
trompei lui Eustachio, amigdalele
faringelui.
Foliculii
tubului digestiv nu realizează filtrarea
limfei. Însă ei reprezintă bariere imune
contra antigenilor,
bacteriilor şi virusurilor care tranzitează
tubul digestiv, întrucît au proprietatea de a elabora
anticorpi.
Circulaţia limfei, spre deosebire de cea a
sîngelui, este o circulaţie unică, care pornește din spaţiile
periferice
interstiţiale şi finalizează în unghiul
venos drept sau stîng. Circulaţia limfei se produce în
sens contrar forţei de gravitaţie şi este determinată
de următorii factori:
inima, travaliul pereţilor vaselor
limfatice şi travaliul pereţilor venelor.
ü Inima menţine diferenţa de presiune în
punctele de start ale circulaţiei limfatice (capilarele
limfatice) şi în segmentele ei terminale (la nivelul
revărsării limfei în vene).
ü Contracţia muşchilor pereţilor vaselor
limfatice (5–10 contr./min.) propulsează limfa spre
ductele limfatice.
ü Contracţia vaselor limfatice localizate în
vecinătatea
arterelor este provocată de mişcările
pulsatile ale acestora.
ü Vasele limfatice localizate la nivelul toracelui
se contractă, fiind stimulate de variaţia presiunii
care rezultă în urma respiraţiei.
Imunitatea
Capacitatea de rezistenţă
a organismului omului,
faţă de infecţii
(microorganisme, virusuri şi
substanţele produse
de ele) se numeşte imunitate.
Organismele vii posedă un sistem natural de
protecţie, obţinut în procesul evoluţiei: pielea, mucoasele,
ficatul
şi sistemul limfatic, care constituie
sistemul imunitar.
Sistemul imunitar „recunoaște” substanțele
proprii organismului (self) și cele improprii (non
self).
Cel mai eficient mod de apărare antiinfecţioasă
este răspunsul imun, prin care organismul reuşeşte
să oprească
invazia agenţilor infecţioşi, să împiedice
multiplicarea
lor şi să-i distrugă. În urma unui
răspuns imun organismul dobîndeşte proprietatea
de a reacţiona mai rapid şi mai intens la o nouă
invazie cu acelaşi agent patogen.
Imunitatea poate fi naturală şi dobîndită.
Imunitatea naturală funcţionează prin intermediul
barierelor mecanice (pielea şi mucoasele),
substanţelor chimice antimicrobiene, fagocitozei,
reacţiilor inflamatorii etc.
Imunitatea dobîndită se formează în urma
contactului dintre organism şi factorii patogeni sau
produsele lor şi se realizează prin mecanisme celulare
nespecifice (fagocitoza) şi specifice (anticorpi).
Organismul uman răspunde la agresiunile
agenţilor infecţioşi prin mecanisme celulare (fagocitoza
şi pinocitoza) şi mecanisme umorale (anticorpii)
(fig. 5.13).
Fagocitoza („celulă care mănîncă”) este
proprietatea
unor celule de a îngloba în citoplasma
lor particule
mici (de ex. bacterii) şi de a le distruge
prin procesul de digestie intracelulară.
Fenomenul
fagocitozei a fost descoperit de savantul rus Ilia
Mecinikov în 1882.
Realizarea răspunsului imun prin fagocitarea
agenţilor
infecţioşi este caracteristică granulocitelor
(neutrofilelor
şi eozinofilelor) şi macrofagilor.
Celulele fagocitare recunosc agenţii patogeni
după proteinele de suprafaţă
sau prin anticorpii
care îi marchează ca fiind
periculoşi.
Anticorpii reprezintă
substanţe specifice (imunoglobuline)
care
se formează
în sînge ca rezultat al
pătrunderii în organism a
antigenului (microorganismele
sau unele produse ale
lui). Anticorpii
se caracterizează
prin specificitate
imună şi se combină cu
antigenul sub influenţa căruia
s-au format. Anticorpii
recunosc bacteriile, aderă la
Antigeni Răspuns
imun
Atacul fizic
(fagocitoza) sau
atacul chimic
Anticorpi
Activarea
fagocitelor
Activarea
T-celulelor
Activarea
B-celulelor
Fig. 5.13. Răspunsul imun
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM
93
ele şi formează aglomerări bacteriene, care sînt mai
accesibile pentru celulele fagocitare. Anticorpii pot
fi dobîndiţi natural (imunitatea dobîndită
natural)
şi artificial (imunitatea dobîndită artificial).
Organismul uman poate dobîndi anticorpi în
mod activ în urma unei infecţii. Longevitatea anticorpilor
dobîndiţi în urma bolii este variabilă.
De
exemplu, aşa infecţii ca rujeola, variola,
varicela
creează o protecţie imună (faţă de aceeaşi boală)
pentru tot restul vieţii. Difteria, scarlatina,
tusea
convulsivă generează o protecţie absolută doar
pentru cîţiva ani, iar la o nouă expunere a organismului
respectiv
la aceeaşi infecţie boala decurge în
formă mai uşoară.
Dobîndirea artificială a anticorpilor poate avea
loc în urma inducerii artificiale a procesului de
formare a anticorpilor
(vaccinurile) sau introducerii
lor în mediul intern al organismului (seruri
imune).
Vaccinurile sînt produse biologice care conţin
germeni
vii cu virulenţă atenuată, germeni ucişi
sau toxine
modificate. Fiind introduse în organism,
aceste produse
stimulează formarea anticorpilor
specifici, generînd
o imunitate temporară
faţă de agentul din care au fost preparate.
1. Definește noțiunile de
imunitate naturală, imunitate
dobîndită, anticorpi.
2. Completează un tabel (o
schemă) cu denumirea
organelor sistemului limfatic
și funcțiile lor.
3. Reprezintă printr-o schemă
rețeaua de vase limfatice
la om. Alcătuiește legenda
schemei.
4. Prezintă într-un tabel
diferențele dintre compoziția
limfei circulante și a plasmei
sangvine.
5. Explică diferența dintre
căile naturală și artificială de
dobîndire a anticorpilor.
6. Reprezintă schematic traseul
circulației limfei prin corpul
omenesc.
7. Descrie esența răspunsului
imun al organismului omului.
8. Analizează imaginea,
numește şi explică procesul,
menţionînd rolul lui pentru
organismul omului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu