SCHELETUL APENDICULAR AL OMULUI

Scheletul apendicular uman este format din scheletul
centurilor şi scheletul membrelor. Membrul
superior
este ataşat de centura scapulară, iar membrul
inferior
de centura pelviană.
Scheletul centurii scapulare
şi al membrului superior
Scheletul centurii scapulare constă din omoplat
şi claviculă (fig. 4.5).
 Omoplatul este un os plat, subţire, de formă
triunghiulară,
a cărui faţă dorsală este uşor convexă.
 Clavicula este un os tubular format din corp şi
două extremităţi (medială şi laterală). Clavicula este
unicul os care uneşte membrul superior
cu scheletul
trunchiului. Ea menţine articulaţia scapulo-humerală
la o anumită distanţă de la trunchi, astfel condiţionînd
mobilitatea membrului. Dimensiunile
claviculei la
omul contemporan sînt mari, ca o consecinţă a progresului
activităţii de muncă a membrului superior.
 Scheletul membrului superior este constituit
din braţ (humerus), antebraţ (radius şi ulna) şi mînă
(falangele).
Scheletul braţului include un os tubular
lung,
humerusul,
care prin extremitatea
sa superioară
se
articulează cu centura scapulară (articulaţia
scapulohumerală),
iar prin extremitatea
inferioară
participă
la articulaţia cotului.
Scheletul antebraţului este constituit din două
oase
tubulare lungi: ulna şi radiusul.
Ulna este aşezată
în partea medială a antebraţului,
iar radiusul
în
prelungirea
degetului mare în partea laterală.
Radiusul are proprietatea
de a se roti în jurul
ulnei,
astfel realizînd mişcările
de pronaţie
şi supinaţie
(fig. 4.6). Pronaţia se produce
atunci cînd
radiusul se roteşte în jurul axei sale, întretaie ulna
sub un unghi, iar mîna se întoarce cu suprafaţa
dorsală
în sus. Supinaţia
are loc cînd oasele antebraţului
sînt situate
paralel,
iar mîna se orientează
cu suprafaţa
palmară
în sus. Mişcările de pronaţie
şi supinaţie la om, sînt o consecinţă a adaptării
membrului superior la muncă.
Mîna prezintă segmentul terminal al membrului
superior
perfecţionat pentru prehensiune (apucare).
Scheletul mîinii este constituit din 27 de oase clasificate
în: carpiene, metacarpiene şi falangele.
Carpul este constituit din opt oase scurte aranjate
în două
rînduri a cîte patru oscioare,
care în
procesul evoluţiei
şi adaptării
mîinii la prehensiune
au crescut
în lungime şi s-au unit trainic
între ele.
Metacarpul este format din cinci oase tubulare
scurte cu o singură epifiză.
Falangele degetelor reprezintă oase tubulare
scurte. Cu excepţia degetului mare, format din
două falange, fiecare deget este format din trei
falange.
Scheletul mîinii la om se caracterizează printrun
şir de particularităţi care reprezintă consecinţe
ale activităţii de muncă. De exemplu:
ü dimensiunile degetelui mare (policelul) au
crescut
în comparaţie cu celelalte degete;
ü degetul mare s-a deplasat din planul celorlalte
degete în direcţia palmară;
ü oasele carpiene unite cu degetul mare de
asemenea s-au deplasat în regiunea palmară;
ü falangele degetelor II–V s-au scurtat şi redresat,
fapt care contribuie la diversificarea mişcărilor
mîinii şi ale părţilor ei.
Scheletul centurii pelviene
şi al membrului inferior
Centura pelviană realizează funcţia de locomoţie
(participă
la formarea articulaţiilor
cu
femurul şi sacrul), funcţia de protecţie
(a organelor
bazinului) şi funcţia de sprijin. Centura
pelviană
realizează conexiunea dintre oasele membrelor
inferioare şi scheletul trunchiului. Ea este formată
din două oase coxale.
 Osul coxal rezultă din unirea a trei oase diferite:
ilionul,
ischionul şi pubisul, care sînt articulate între ele
prin intermediul ţesutului conjunctiv pînă la vîrsta de
15-16 ani. La adulţi articulaţiile conjunctive se osifică
complet între ele, formînd un singur os.
Osul coxal realizează următoarele funcţii:
ü locomoţie (participă la formarea articulaţiilor
cu osul sacru şi femurul);
ü protecţie (protejează
organele bazinului);
ü sprijin.
Oasele coxale împreună
cu osul sacru şi osul
coccis, care sînt localizate
posterior, formează bazinul.
La bărbaţi bazinul este mai lung şi mai îngust
comparativ cu al femeilor, iar ca o consecinţă a
greutăţii sporite, pe care o suportă, este mai dur.
SCHELETUL APENDICULAR
AL OMULUI
21 §
Fig. 4.6. Pronaţia şi supinaţia
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA
73
Fig. 4.7. Oasele piciorului
Oasele
metatarsiene
Bolta piciorului
Oasele
tarsiene
Calcaneul
Falange
Bazinul femeilor este mai larg decît al bărbaţilor,
ceea ce asigură trecerea capului şi umerilor copilului
în timpul naşterii.
 Scheletul membrului inferior. Oasele
membrelor inferioare
ale omului asigură deplasarea
corpului şi suportul. Ele sînt mai groase şi mai
masive, dar mai puţin mobile comparativ cu oasele
membrului superior.
Scheletul membrului inferior
este format
din coapsă (femurul), gambă (tibia şi
fibula) şi picior (tars, metatars, falange).
Scheletul coapsei. Femurul este cel mai lung şi
mai voluminos
os tubular.
Oasele gambei sînt dispuse paralel. Tibia este
un os lung, mai voluminos comparativ cu fibula,
situat în partea internă a gambei. Fibula este un os
lung, subţire, aşezat pe partea externă a gambei.
Piciorul este ultimul punct de sprijin al corpului.
Scheletul piciorului este format
din oase tarsiene,
metatarsiene şi falangele
degetelor (fig. 4.7).
Oasele tarsiene sînt mari, deoarece
piciorul omului
suportă
toată greutatea corpului
(ca urmare a
poziţiei verticale).
Cel mai mare os al tarsului,
calcaneul,
este aşezat
în unul din punctele
principale
de sprijin ale piciorului. Metatarsul este format
din cinci oase metatarsiene. Falangele degetelor
piciorului au dimensiuni mai mici comparativ
cu
falangele degetelor mîinii.
Oasele piciorului, unindu-se împreună, formează
bolta piciorului, a cărei convexitate este orientată
în sus. La staţiunea verticală bolta piciorului se sprijină
posterior pe calcaneu, iar anterior – pe capetele
oaselor metacarpiene (în special I şi V). Degetele
piciorului nu au rol de sprijin, ele servesc pentru
adaptarea tălpii la teren în procesul locomoţiei.
Datorită construcţiei în formă de boltă, piciorul
determină
elasticitatea mersului şi atenuează,
asemenea unui arc, loviturile şi comoţiile. Bolta
piciorului reprezintă o consecinţă a poziţiei
verticale a corpului şi este prezentă doar la om.
Coborîrea boltei piciorului cauzează o anomalie
numită picior plat.
Scheletul unui copil este format din oase și cartilaje. Pe măsura creșterii are loc osificarea treptată a cartilajelor
și creșterea scheletului. Oasele lungi ale membrelor au cîte o suprafață de creștere la fiecare extremitate
și punctul de unde pornește creșterea. Suprafața de creștere este formată, în principal, din cartilaj
mai mult decît din os și din acest motiv zona cartilajului de creștere nu este aparentă pe radiografie. Oasele
copiilor formate din țesut cartilaginos cum sînt cele carpiene, de asemenea, nu pot fi determinate prin
radiografie. Pentru determinarea maturităţii biologice a organismului la copil şi adolescenţi se determină
gradul de dezvoltare a scheletului, așa-numita vîrstă osoasă, efectuînd radiografia palmei.
1. Examinează atent schemele radiografiei
mîinii la persoane de diferită vîrstă: nounăscut,
un an, 13 ani și 18 ani.
2. Identifică pentru fiecare schemă (1-4)
oasele mîinii și completează un tabel.
3. Determină corespondența dintre vîrsta
persoanelor examinate și schemă.
STUDIU
DE
CAZ
Vîrsta osoasă
1. Defineşte funcţiile scheletului
axial.
2. Numeşte funcţiile centurilor
scapulară şi pelviană.
3. Asociază într-un tabel oasele
scheletului centurilor şi
al membrelor cu forma şi
funcţiile lor.
4. Examinează modul de
apucare a obiectelor la om şi
primate şi explică diferenţa
în baza structurii scheletului
mîinii.
5. Examinează scheletul din
fig. 4.5 şi determină cui
aparţine – femeii sau
bărbatului. Argumentează-ţi
opţiunea.
6. Estimează dificultăţile de
locomoţie la persoanele cu
picior plat.