Oasele sînt organe dure şi rezistente ale sistemului osos. Ele sînt compuse din substanţe chimice de
natură
organică, în special
oseina (colagen) care le conferă elasticitate, şi anorganică – fosfat de calciu,
carbonaţi, citraţi, sodiu, magneziu, potasiu, apă care dau osului duritate
impozabilă. Conţinutul substanţelor
organice şi anorganice variază
în funcţie de vîrstă. În oasele copiilor
prevalează oseina,
de aceea
ele posedă o flexibilitate
sporită
şi se fracturează rar. Oamenii în vîrstă au oase cu o cantitate sporită de
substanţe anorganice,
din care cauză
fracturile sînt mai frecvente.
Oasele susţin greutatea corpului, protejează organele interne, servesc ca puncte de inserţie a muşchilor,
participă la locomoţie şi mişcare, asigură hematopoieza (în măduva roşie a oaselor are loc geneza
elementelor sangvine), menţin nivelul optimal al Ca2+ şi fosforului în sînge.
Cantitatea de substanțe minerale din țesutul osos sau densitatea
minerală osoasă (DMO) variază pe întreg parcurcul vieții și este
mai redusă la femei decît la bărbați. Cantitatea de substanțe minerale
acumulată în timpul creșterii și dezvoltării omului atinge
valoarea maximă în jurul vîrstei de 25 de ani. Această densitate
este menținută timp de aproximativ 10 ani. După 35 de ani osul
pierde în mod continuu cca 0,3–0,5% din substanțele minerale.
Acest fenomen este normal și natural. Dacă din anumite cauze pierderea de substanță osoasă are loc prea
repede sau „rezerva osoasă” inițială a fost prea mică, crește riscul de fracturi. Densitatea minerală osoasă
este influențată și de modul de viață, regimul alimentar, medicamente etc. Diminuarea densității minerale
osoase duce la dezvoltarea maladiei osteoporoza.
1. Numește substanțele chimice care conferă oaselor elasticitate și cele care formează densitatea
minerală a oaselor.
2. Examinează radiografia din figura de mai sus și descrie diferențele structurale dintre osul cu
DMO normală (A) și redusă (B).
3. Enumeră reperele unui stil de viață sănătos pentru tine și colegii tăi, care ar contrubui la sporirea
densității minerale a oaselor.
Structura histologică a oaselor
Ţesutul osos este format
din matrice (substanţa
fundamentală)
şi celule osoase.
Matricea ţesutului osos reprezintă un
ansamblu de lame osoase alcătuite din fibre de oseină
impregnate cu substanțe minerale. În funcţie de
modul de dispunere a lamelor osoase, ţesutul osos este
de două tipuri: ţesut osos compact şi ţesut osos spongios.
Ţesutul osos compact are lamele osoase aranjate
în formă de cilindre îmbrăcate unul în altul, în
jurul canalului, numit Havers.
Această construcţie
reprezintă unitatea morfofuncțională a țesutului
osos compact. Ea conferă osului
o rezistenţă semnificativă
și este numită osteon. (fig. 4.1).
Ţesutul osos spongios (cu aspect de burete)
este
modelat
din lame osoase
numite trabecule, care
printr-o aranjare
distantă formează înte ele alveole
umplute cu măduvă
roşie sau galbenă
(fig. 4.1).
Trabeculele
sînt orientate
în direcţia de unde
osul primeşte o presiune
sporită.
Conţinutul
substanţelor
anorganice din matricea
oaselor
spongioase
este mai redus comparativ
cu cel din
matricea
oaselor compacte.
Ţesutul
osos spongios
formează
epifizele oaselor tubulare,
oasele
plate.
Celulele osoase sînt de trei tipuri: osteoblaste,
osteocite
şi osteoclaste, care diferă după morfologie,
structură și funcție.
Osteoblastele au formă stelară și activitate metabolică
intensivă. Aceste celule construiesc matricea
osoasă și mineralizează țesutul osos.
Osteoclastele reprezintă celule mari, polinucleale,
care distrug osul şi cartilajul. Ele au multe
excrescenţe
citoplasmatice
şi un conţinut sporit de
enzime hidrolitice,
mitocondrii,
lizozomi, vacuole.
Activitatea osteoblastelor și osteoclastelor este
reglată de parathormoni, calcitonină, estrogeni,
vitamina D etc.
Osteocitele sînt localizate în lacunele dintre
plăcile osoase (cavităţi în profunzimea
matricei) şi
reprezintă osteoblaste
„îmbătrînite”, deoarece au o
Oasele sînt organe dure şi rezistente ale sistemului osos. Ele sînt compuse din substanţe chimice de
natură
organică, în special
oseina (colagen) care le conferă elasticitate, şi anorganică – fosfat de calciu,
carbonaţi, citraţi, sodiu, magneziu, potasiu, apă care dau osului duritate
impozabilă. Conţinutul substanţelor
organice şi anorganice variază
în funcţie de vîrstă. În oasele copiilor
prevalează oseina,
de aceea
ele posedă o flexibilitate
sporită
şi se fracturează rar. Oamenii în vîrstă au oase cu o cantitate sporită de
substanţe anorganice,
din care cauză
fracturile sînt mai frecvente.
Oasele susţin greutatea corpului, protejează organele interne, servesc ca puncte de inserţie a muşchilor,
participă la locomoţie şi mişcare, asigură hematopoieza (în măduva roşie a oaselor are loc geneza
elementelor sangvine), menţin nivelul optimal al Ca2+ şi fosforului în sînge.
Cantitatea de substanțe minerale din țesutul osos sau densitatea
minerală osoasă (DMO) variază pe întreg parcurcul vieții și este
mai redusă la femei decît la bărbați. Cantitatea de substanțe minerale
acumulată în timpul creșterii și dezvoltării omului atinge
valoarea maximă în jurul vîrstei de 25 de ani. Această densitate
este menținută timp de aproximativ 10 ani. După 35 de ani osul
pierde în mod continuu cca 0,3–0,5% din substanțele minerale.
Acest fenomen este normal și natural. Dacă din anumite cauze pierderea de substanță osoasă are loc prea
repede sau „rezerva osoasă” inițială a fost prea mică, crește riscul de fracturi. Densitatea minerală osoasă
este influențată și de modul de viață, regimul alimentar, medicamente etc. Diminuarea densității minerale
osoase duce la dezvoltarea maladiei osteoporoza.
1. Numește substanțele chimice care conferă oaselor elasticitate și cele care formează densitatea
minerală a oaselor.
2. Examinează radiografia din figura de mai sus și descrie diferențele structurale dintre osul cu
DMO normală (A) și redusă (B).
3. Enumeră reperele unui stil de viață sănătos pentru tine și colegii tăi, care ar contrubui la sporirea
densității minerale a oaselor.
STUDIU
DE
CAZ
Densitatea minerală osoasă (DMO)
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA
67
activitate metabolică redusă. Osteocitele au multe
prelungiri citoplasmatice,
care pătrund în canaliculele
lacunelor,
prin intermediul cărora comunică
între ele. În momentul necesităţii
restructurării
osului,
osteocitele se transformă în osteoblaste.
Tipuri de oase
Oasele se deosebesc
morfostructural
şi au funcţii
diferite. Suprafeţele oaselor, care servesc
pentru
articulare
cu alte oase, se numesc suprafeţe articulare
şi sînt tapetate
cu cartilaj articular. La exterior
(cu excepţia suprafeţelor articulare)
toate oasele sînt
acoperite cu o membrană rezistentă,
numită periost,
la nivelul căruia are loc creşterea osului în grosime.
În corespundere
cu dimensiunile
(lungimea,
grosimea, lățimea) şi forma,
oasele sînt de tip
tubular,
plat, neregulat (fig. 4.2).
Oasele tubulare reprezintă pîrghii cilindrice,
care formează scheletul membrelor. Fiind acţionate
de muşchi, asigură
deplasarea corpului în spaţiu,
iar la primate
şi om realizează ridicarea greutăţilor.
Oasele tubulare pot fi lungi (lungimea depăşeşte
esenţial
lăţimea şi grosimea)
şi scurte (valorile
celor
trei dimensiuni
sînt aproape
egale). Extremităţile
acestora, numite epifize, sînt îngroşate şi au diferite
forme, iar partea lor medie, numită diafiză, formează
canalul medular care găzduiește măduva.
Oasele plate au formă de lamă, la care grosimea
este considerabil mai mică comparativ cu
celelalte două dimensiuni.
Trabeculele ţesutului
spongios
la aceste oase sînt dispuse încrucişat. Ele
au rol de protecţie,
suport şi constituţie (conferă un
anumit aspect exterior
diferitor regiuni scheletale).
Oase neregulate sînt acele care au formă și
dimensiuni diferite (vertebrele, osul sfenoid etc.).
Articularea oaselor
Totalitatea elementelor care unesc între ele
două sau cîteva oase constituie
o articulaţie (joncţiune).
În funcție de gradul de mobilitate asigurat
de articulații ele au fost clasificate în imobile sau
sinartroze, semimobile, numite și amfiartroze
și mobile – diartroze.
Sinartrozele reprezintă articulațiile în care
oasele sînt unite între ele prin ţesut cartilaginos,
ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. Rezistența
acestor articulații se datorează faptului că periostul
unui os continuă
cu periostul osului articulat
(articularea oaselor craniului).
Amfiartrozele prezintă feţe articulare slab
concave sau plate, la care alunecarea reciprocă este
redusă (articularea vertebrelor, osului coxal).
Diartrozele (articulaţii sinoviale) asigură o
amplitudine şi varietate mare a mişcărilor.
Fiecare diartroză este formată dintr-o capsulă
care acoperă cavitatea articulară. Pereții interni ai
capsulei sînt tapetați cu o membrană subțire numită
membrană sinovială, iar cavitatea ei este umplută
cu lichid sinovial (fig. 4.3).
Trabecule
Alveole
Periost
Canalul Havers
Nucleu
Citoplasmă
Prelungiri
citoplasmatice
Lacune osoase
OSTEON OSTEOCIT
Vase sangvine
Vase
sangvine
Lame osoase
ŢESUT OSOS COMPACT ŢESUT OSOS SPONGIOS
Fig. 4.1. Structura țesutului osos
Fig. 4.2. Diversitatea oaselor scheletului uman
Os tubular lung (femur):
1 – epifiza; 2 – diafiza.
Os plat (osul parietal al
craniului)
Os neregulat (osul
sfenoid al craniului)
Os scurt (osul
carpian)
1
2
1
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA
68
Suprafețele articulare ale oaselor sînt acoperite
cu cartilajul hialin care reduce forța de frecare în
timpul mișcării.
După numărul axelor în jurul cărora se produc
mişcările, diartrozele sînt de tip: uniaxial
(articulaţiile
mîinii, ale cotului şi degetelor de la picioare),
biaxial şi triaxial. Acestea din urmă asigură mişcarea
în mai multe planuri şi în jurul a mai multor axe
(articulațiile coxofemurală și scapulo-humerală).
După numărul oaselor ce formează articulația
ele sînt simple, formate din două oase (articulația
șoldului) și compuse (articulația cotului, formată
din trei oase).
Diartrozele realizează următoarele tipuri de
mișcări: flexia – extensia, abducția – adducția,
circumducția (de ex. răsucirea palmei în sus),
pronația – supinația, rotația (mișcare realizată la
nivelul capului, membrelor anterioare), inversia
– reversia (mișcări efectuate de laba piciorului),
protracția – retracția (ridicarea și coborîrea mandibulei),
glisarea (mișcare prin alunecare a oaselor
carpiene).
Capsula și membrana sinovială sînt irigate de o
rețea densă de vase sangvine care asigură producerea
lichidului sinovial. Rețeaua de fibre nervoase
care inervează capsula și membrana sinovială, controlează
activitatea motorie a articulației. Lichidul
sinovial conține proteine și acid hialuronic, care
lubrifiază și amortizează loviturile și comoțiile,
facilitînd mobilitatea articulară. El este o sursă de
substanțe nutritive pentru cartilajul hialin.
1. Defineşte funcțiile oaselor
și a articulațiilor.
2. Descrie structura ţesutului
osos compact şi a ţesutului
osos spongios.
3. Numeşte tipurile celulelor
osoase şi diferențele dintre ele.
4. Identifică pe mulaje, planşe
sau scheme din manual oase
tubulare lungi şi scurte, oase
plate şi oase neregulate.
5. Demonstrează dependența
dintre compoziția chimică
a oaselor, duritatea și
elasticitatea lor.
6. Prezintă printr-o schemă
structura țesutului osos.
7. Două procese stau la baza
activităţii ţesutului osos:
procesul formării osului nou şi
procesul rezorbţiei osului vechi.
Descrie rolul celulelor osoase în
desfășurarea acestor procese.
8. Rezultatele testelor de
densiometrie osoasă pot
indica riscul de apariție a
fracturilor:
ü densitatea osoasă normală:
scor T este egal sau > -1,0;
ü un deficit mic de masă osoasă:
scor T cuprins între -1,0 si -2,5;
ü un deficit esențial este apreciat:
scor T < -2,5.
Stabilește valorile densității
osoase care indică un risc
sporit de fracturare a oaselor.
Argumentează decizia.
natură
organică, în special
oseina (colagen) care le conferă elasticitate, şi anorganică – fosfat de calciu,
carbonaţi, citraţi, sodiu, magneziu, potasiu, apă care dau osului duritate
impozabilă. Conţinutul substanţelor
organice şi anorganice variază
în funcţie de vîrstă. În oasele copiilor
prevalează oseina,
de aceea
ele posedă o flexibilitate
sporită
şi se fracturează rar. Oamenii în vîrstă au oase cu o cantitate sporită de
substanţe anorganice,
din care cauză
fracturile sînt mai frecvente.
Oasele susţin greutatea corpului, protejează organele interne, servesc ca puncte de inserţie a muşchilor,
participă la locomoţie şi mişcare, asigură hematopoieza (în măduva roşie a oaselor are loc geneza
elementelor sangvine), menţin nivelul optimal al Ca2+ şi fosforului în sînge.
Cantitatea de substanțe minerale din țesutul osos sau densitatea
minerală osoasă (DMO) variază pe întreg parcurcul vieții și este
mai redusă la femei decît la bărbați. Cantitatea de substanțe minerale
acumulată în timpul creșterii și dezvoltării omului atinge
valoarea maximă în jurul vîrstei de 25 de ani. Această densitate
este menținută timp de aproximativ 10 ani. După 35 de ani osul
pierde în mod continuu cca 0,3–0,5% din substanțele minerale.
Acest fenomen este normal și natural. Dacă din anumite cauze pierderea de substanță osoasă are loc prea
repede sau „rezerva osoasă” inițială a fost prea mică, crește riscul de fracturi. Densitatea minerală osoasă
este influențată și de modul de viață, regimul alimentar, medicamente etc. Diminuarea densității minerale
osoase duce la dezvoltarea maladiei osteoporoza.
1. Numește substanțele chimice care conferă oaselor elasticitate și cele care formează densitatea
minerală a oaselor.
2. Examinează radiografia din figura de mai sus și descrie diferențele structurale dintre osul cu
DMO normală (A) și redusă (B).
3. Enumeră reperele unui stil de viață sănătos pentru tine și colegii tăi, care ar contrubui la sporirea
densității minerale a oaselor.
Structura histologică a oaselor
Ţesutul osos este format
din matrice (substanţa
fundamentală)
şi celule osoase.
Matricea ţesutului osos reprezintă un
ansamblu de lame osoase alcătuite din fibre de oseină
impregnate cu substanțe minerale. În funcţie de
modul de dispunere a lamelor osoase, ţesutul osos este
de două tipuri: ţesut osos compact şi ţesut osos spongios.
Ţesutul osos compact are lamele osoase aranjate
în formă de cilindre îmbrăcate unul în altul, în
jurul canalului, numit Havers.
Această construcţie
reprezintă unitatea morfofuncțională a țesutului
osos compact. Ea conferă osului
o rezistenţă semnificativă
și este numită osteon. (fig. 4.1).
Ţesutul osos spongios (cu aspect de burete)
este
modelat
din lame osoase
numite trabecule, care
printr-o aranjare
distantă formează înte ele alveole
umplute cu măduvă
roşie sau galbenă
(fig. 4.1).
Trabeculele
sînt orientate
în direcţia de unde
osul primeşte o presiune
sporită.
Conţinutul
substanţelor
anorganice din matricea
oaselor
spongioase
este mai redus comparativ
cu cel din
matricea
oaselor compacte.
Ţesutul
osos spongios
formează
epifizele oaselor tubulare,
oasele
plate.
Celulele osoase sînt de trei tipuri: osteoblaste,
osteocite
şi osteoclaste, care diferă după morfologie,
structură și funcție.
Osteoblastele au formă stelară și activitate metabolică
intensivă. Aceste celule construiesc matricea
osoasă și mineralizează țesutul osos.
Osteoclastele reprezintă celule mari, polinucleale,
care distrug osul şi cartilajul. Ele au multe
excrescenţe
citoplasmatice
şi un conţinut sporit de
enzime hidrolitice,
mitocondrii,
lizozomi, vacuole.
Activitatea osteoblastelor și osteoclastelor este
reglată de parathormoni, calcitonină, estrogeni,
vitamina D etc.
Osteocitele sînt localizate în lacunele dintre
plăcile osoase (cavităţi în profunzimea
matricei) şi
reprezintă osteoblaste
„îmbătrînite”, deoarece au o
Oasele sînt organe dure şi rezistente ale sistemului osos. Ele sînt compuse din substanţe chimice de
natură
organică, în special
oseina (colagen) care le conferă elasticitate, şi anorganică – fosfat de calciu,
carbonaţi, citraţi, sodiu, magneziu, potasiu, apă care dau osului duritate
impozabilă. Conţinutul substanţelor
organice şi anorganice variază
în funcţie de vîrstă. În oasele copiilor
prevalează oseina,
de aceea
ele posedă o flexibilitate
sporită
şi se fracturează rar. Oamenii în vîrstă au oase cu o cantitate sporită de
substanţe anorganice,
din care cauză
fracturile sînt mai frecvente.
Oasele susţin greutatea corpului, protejează organele interne, servesc ca puncte de inserţie a muşchilor,
participă la locomoţie şi mişcare, asigură hematopoieza (în măduva roşie a oaselor are loc geneza
elementelor sangvine), menţin nivelul optimal al Ca2+ şi fosforului în sînge.
Cantitatea de substanțe minerale din țesutul osos sau densitatea
minerală osoasă (DMO) variază pe întreg parcurcul vieții și este
mai redusă la femei decît la bărbați. Cantitatea de substanțe minerale
acumulată în timpul creșterii și dezvoltării omului atinge
valoarea maximă în jurul vîrstei de 25 de ani. Această densitate
este menținută timp de aproximativ 10 ani. După 35 de ani osul
pierde în mod continuu cca 0,3–0,5% din substanțele minerale.
Acest fenomen este normal și natural. Dacă din anumite cauze pierderea de substanță osoasă are loc prea
repede sau „rezerva osoasă” inițială a fost prea mică, crește riscul de fracturi. Densitatea minerală osoasă
este influențată și de modul de viață, regimul alimentar, medicamente etc. Diminuarea densității minerale
osoase duce la dezvoltarea maladiei osteoporoza.
1. Numește substanțele chimice care conferă oaselor elasticitate și cele care formează densitatea
minerală a oaselor.
2. Examinează radiografia din figura de mai sus și descrie diferențele structurale dintre osul cu
DMO normală (A) și redusă (B).
3. Enumeră reperele unui stil de viață sănătos pentru tine și colegii tăi, care ar contrubui la sporirea
densității minerale a oaselor.
STUDIU
DE
CAZ
Densitatea minerală osoasă (DMO)
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA
67
activitate metabolică redusă. Osteocitele au multe
prelungiri citoplasmatice,
care pătrund în canaliculele
lacunelor,
prin intermediul cărora comunică
între ele. În momentul necesităţii
restructurării
osului,
osteocitele se transformă în osteoblaste.
Tipuri de oase
Oasele se deosebesc
morfostructural
şi au funcţii
diferite. Suprafeţele oaselor, care servesc
pentru
articulare
cu alte oase, se numesc suprafeţe articulare
şi sînt tapetate
cu cartilaj articular. La exterior
(cu excepţia suprafeţelor articulare)
toate oasele sînt
acoperite cu o membrană rezistentă,
numită periost,
la nivelul căruia are loc creşterea osului în grosime.
În corespundere
cu dimensiunile
(lungimea,
grosimea, lățimea) şi forma,
oasele sînt de tip
tubular,
plat, neregulat (fig. 4.2).
Oasele tubulare reprezintă pîrghii cilindrice,
care formează scheletul membrelor. Fiind acţionate
de muşchi, asigură
deplasarea corpului în spaţiu,
iar la primate
şi om realizează ridicarea greutăţilor.
Oasele tubulare pot fi lungi (lungimea depăşeşte
esenţial
lăţimea şi grosimea)
şi scurte (valorile
celor
trei dimensiuni
sînt aproape
egale). Extremităţile
acestora, numite epifize, sînt îngroşate şi au diferite
forme, iar partea lor medie, numită diafiză, formează
canalul medular care găzduiește măduva.
Oasele plate au formă de lamă, la care grosimea
este considerabil mai mică comparativ cu
celelalte două dimensiuni.
Trabeculele ţesutului
spongios
la aceste oase sînt dispuse încrucişat. Ele
au rol de protecţie,
suport şi constituţie (conferă un
anumit aspect exterior
diferitor regiuni scheletale).
Oase neregulate sînt acele care au formă și
dimensiuni diferite (vertebrele, osul sfenoid etc.).
Articularea oaselor
Totalitatea elementelor care unesc între ele
două sau cîteva oase constituie
o articulaţie (joncţiune).
În funcție de gradul de mobilitate asigurat
de articulații ele au fost clasificate în imobile sau
sinartroze, semimobile, numite și amfiartroze
și mobile – diartroze.
Sinartrozele reprezintă articulațiile în care
oasele sînt unite între ele prin ţesut cartilaginos,
ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. Rezistența
acestor articulații se datorează faptului că periostul
unui os continuă
cu periostul osului articulat
(articularea oaselor craniului).
Amfiartrozele prezintă feţe articulare slab
concave sau plate, la care alunecarea reciprocă este
redusă (articularea vertebrelor, osului coxal).
Diartrozele (articulaţii sinoviale) asigură o
amplitudine şi varietate mare a mişcărilor.
Fiecare diartroză este formată dintr-o capsulă
care acoperă cavitatea articulară. Pereții interni ai
capsulei sînt tapetați cu o membrană subțire numită
membrană sinovială, iar cavitatea ei este umplută
cu lichid sinovial (fig. 4.3).
Trabecule
Alveole
Periost
Canalul Havers
Nucleu
Citoplasmă
Prelungiri
citoplasmatice
Lacune osoase
OSTEON OSTEOCIT
Vase sangvine
Vase
sangvine
Lame osoase
ŢESUT OSOS COMPACT ŢESUT OSOS SPONGIOS
Fig. 4.1. Structura țesutului osos
Fig. 4.2. Diversitatea oaselor scheletului uman
Os tubular lung (femur):
1 – epifiza; 2 – diafiza.
Os plat (osul parietal al
craniului)
Os neregulat (osul
sfenoid al craniului)
Os scurt (osul
carpian)
1
2
1
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA
68
Suprafețele articulare ale oaselor sînt acoperite
cu cartilajul hialin care reduce forța de frecare în
timpul mișcării.
După numărul axelor în jurul cărora se produc
mişcările, diartrozele sînt de tip: uniaxial
(articulaţiile
mîinii, ale cotului şi degetelor de la picioare),
biaxial şi triaxial. Acestea din urmă asigură mişcarea
în mai multe planuri şi în jurul a mai multor axe
(articulațiile coxofemurală și scapulo-humerală).
După numărul oaselor ce formează articulația
ele sînt simple, formate din două oase (articulația
șoldului) și compuse (articulația cotului, formată
din trei oase).
Diartrozele realizează următoarele tipuri de
mișcări: flexia – extensia, abducția – adducția,
circumducția (de ex. răsucirea palmei în sus),
pronația – supinația, rotația (mișcare realizată la
nivelul capului, membrelor anterioare), inversia
– reversia (mișcări efectuate de laba piciorului),
protracția – retracția (ridicarea și coborîrea mandibulei),
glisarea (mișcare prin alunecare a oaselor
carpiene).
Capsula și membrana sinovială sînt irigate de o
rețea densă de vase sangvine care asigură producerea
lichidului sinovial. Rețeaua de fibre nervoase
care inervează capsula și membrana sinovială, controlează
activitatea motorie a articulației. Lichidul
sinovial conține proteine și acid hialuronic, care
lubrifiază și amortizează loviturile și comoțiile,
facilitînd mobilitatea articulară. El este o sursă de
substanțe nutritive pentru cartilajul hialin.
1. Defineşte funcțiile oaselor
și a articulațiilor.
2. Descrie structura ţesutului
osos compact şi a ţesutului
osos spongios.
3. Numeşte tipurile celulelor
osoase şi diferențele dintre ele.
4. Identifică pe mulaje, planşe
sau scheme din manual oase
tubulare lungi şi scurte, oase
plate şi oase neregulate.
5. Demonstrează dependența
dintre compoziția chimică
a oaselor, duritatea și
elasticitatea lor.
6. Prezintă printr-o schemă
structura țesutului osos.
7. Două procese stau la baza
activităţii ţesutului osos:
procesul formării osului nou şi
procesul rezorbţiei osului vechi.
Descrie rolul celulelor osoase în
desfășurarea acestor procese.
8. Rezultatele testelor de
densiometrie osoasă pot
indica riscul de apariție a
fracturilor:
ü densitatea osoasă normală:
scor T este egal sau > -1,0;
ü un deficit mic de masă osoasă:
scor T cuprins între -1,0 si -2,5;
ü un deficit esențial este apreciat:
scor T < -2,5.
Stabilește valorile densității
osoase care indică un risc
sporit de fracturare a oaselor.
Argumentează decizia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu