24
Procese de excitaţie şi inhibiţie
în scoarţa cerebrală
Formarea şi dispariţia reflexelor condiţionate
are loc în urma interacţiunii celor două stări de activitate
a neuronului:
excitaţia şi inhibiţia în baza
cărora are loc activitatea nervoasă superioară.
Starea neuronului care permite
propagarea
impulsului nervos se numeşte excitaţie. Dacă prin
neuronii unui centru nervos cortical este propagat
impulsul nervos, acest centru se află în stare de
excitaţie. Inhibiţie se numeşte acea stare a neuronului,
care nu asigură propagarea impulsului
nervos. Dacă prin neuronii
unui centru nervos
cortical impulsul nervos nu este propagat, el se
află în stare de inhibiţie.
Excitaţia şi inhibiţia sînt strîns legate între ele
şi pot trece una în alta, adică în locul unei stări de
excitaţie se poate instaura o stare de inhibiţie şi invers.
Excitaţia şi inhibiţia se găsesc într-o continuă
mişcare
pe toată suprafaţa scoarţei cerebrale, aflîndu-
se într-o confruntare permanentă. De rezultatul
acestei
confruntări depinde starea organismului.
În cazul cînd se induce starea de excitaţie a
neuronului, majoritatea centrilor nervoşi corticali
sînt excitaţi şi organismul se află în starea de
veghe. Dacă are loc inhibiţia neuronului, organismul
trece într-o stare specială,
cînd musculatura
este relaxată, nu mai sînt recepţionate
excitaţiile.
Această stare se numeşte stare de somn.
Memoria este procesul de acumulare, conservare
şi reactualizare a informaţiilor. Ea se află la
baza proceselor de cunoaştere, învăţare şi adaptare
a indivizilor la condiţiile mediului extern.
Spre centrii nervoşi ai scoarţei cerebrale soseşte
în permanenţă un volum mare de informaţii.
Memoria asigură stocarea selectivă a informaţiei
(în funcţie de semnificaţie, de atenţie şi de capacitatea
de stocare), protejînd creierul de acumularea
informaţiei inutile. Creierul uman are capacitatea
de a selecta şi a reţine mai întîi conceptele şi apoi
detaliile lor. Memoria umană realizează concepte
sau idei pe care le stochează sub forma lor abstractă.
În corespundere cu scopul memorării memoria
poate fi voluntară şi involuntară.
Memorarea involuntară are loc în cazul cînd
lipseşte un anumit scop de a memora ceva.
Memorarea voluntară are loc în mod intenţionat,
este obţinută prin experienţă şi poate fi
modificată în permanenţă.
În funcţie de durata memorării deosebim:
memorie senzorială, memorie primară, memorie
secundară şi memorie terţiară (fig. 1.18).
Memorarea senzorială se produce în momentul
cînd informaţia de la receptor este preluată
de zona corticală, unde informaţia este analizată şi
poate fi stocată sau uitată. Memorarea senzorială este
un proces automat şi se realizează într-un interval
de timp foarte scurt (cîteva sute de milisecunde).
Memoria primară sau de scurtă durată
urmează memoria senzorială atunci cînd informaţia
preluată de la receptori este stocată. Memoria de
scurtă durată reprezintă memorizarea faptelor,
cuvintelor, numerelor, literelor etc. pentru un timp
scurt (cîteva secunde). Aceste informaţii sînt uitate
în momentul apariţiei informaţiilor noi.
Memoria secundară (de lungă durată) reprezintă
stocarea informaţiei pentru cîteva minute, ore,
zile sau ani. Informaţia stocată pentru cîteva secunde
în procesul memorării primare poate fi reţinută prin
repetare, astfel facilitîndu‑se trecerea la memorarea
secundară.
Memoria terţiară se referă la engramările care
privesc propriul nume, cititul, scrisul etc., care nu
se uită chiar şi în cazurile de dispariţie a celorlalte
forme de memorie.
Pierderea parţială sau totală a memoriei poartă
numele de amnezie.
Învăţarea este procesul de preluare a informaţiilor
şi acumulare a cunoştinţelor prin memorarea
și selectarea a ceea ce este util de ceea ce este
inutil sau periculos în scopul elaborării reacţiilor
comportamentale şi neuropsihice adecvate.
Învăţarea este de două tipuri (după Krumboltz):
învăţare neasociativă, care se bazează pe repetare
şi experienţă, şi învăţare asociativă, învăţarea prin
reacţie la stimuli, prin observarea unor modele
sau prin îmbinarea a două evenimente.
Învăţarea neasociativă se realizează în lipsa
unor relaţii dintre stimulii de habituare (obişnuinţă)
şi sensibilizare.
Habituarea este proprietatea creierului de a învăţa
să ignore informaţiile neesenţiale din debitul informaţional
mare. Spre exemplu, dacă mergeţi la un
prieten care locuieşte lîngă gară, aeroport sau o şosea
foarte aglomerată, iniţial veţi avea impresia că sînteţi
într-un vacarm imens, ulterior însă veţi observa că
aceste sunete intense nu vă mai deranjează, pentru
că nici nu le mai observaţi. Sau, auzind pe neaşteptate
un sunet, întoarceţi capul în direcţia respectivă şi
constataţi că este ceva ce nu vă priveşte deloc. Atunci
cînd acelaşi sunet se va repeta este puţin probabil că
veţi mai reacţiona. Habituarea poate fi explicată prin
procesul de inhibiţie sinaptică, adică sinapsele nu
transmit către creier acele semnale care nu sînt cu
adevărat importante la momentul respectiv.
Sensibilizarea este o formă de învăţare în cazul
căreia, creierul învaţă să primească rapid informaţiile
utile, importante, cum ar fi cele ale durerii, ale
emoţiilor pozitive etc. La baza sensibilizării este
fenomenul de facilitare sinaptică, care este opusul
inhibiţiei sinaptice.
Învăţarea asociativă se realizează în urma
asociaţiilor formate dintre diferite zone ale scoarţei
cerebrale prin intermediul:
ü reflexelor condiţionate clasice, care reprezintă
o formă de învăţare asociativă;
ü condiţionării instrumentale – un tip de învăţare
ce formează reflexe în lipsa excitantului.
La oameni, învăţarea instrumentală se manifestă
în diferite situaţii. Spre exemplu, atunci cînd un
elev este lăudat pentru rezultate frumoase la învăţătură,
el va tinde să obţină rezultate similare şi în
continuare, poate chiar şi mai bune.
Animalele de circ învaţă să execute anumite
ordine prin condiţionarea instrumentală. Tot prin
acest mod de condiţionare au fost învăţaţi porumbeii
să caute naufragiaţii. De fiecare dată cînd observă
în largul mării culori roşii, portocalii sau galbene
(culorile convenţionale de S.O.S. şi ale vestelor de salvare),
porumbeii apasă pe anumite butoane de pe corăbiile
de salvare şi sînt recompensaţi cu hrană delicioasă
atunci cînd direcţia pe care o indică este justă.
Ambele forme de învăţare se realizează simultan.
Activităţi
1. Citește cu atenție, exact două minute, cuvintele de mai jos. Apoi, închide cartea și încearcă să
reproduci oral sau în scris, cît mai multe dintre ele, indiferent în ce ordine.
Test. Matematică. Orar. Elev. Pauză. Stea. Corp. Vid. Soare. Liniar.
Tuș. Patine. Cifră. Școală. Mașină. Film. Caiet. Cub. Sferă. Tricou.
2. Privește cu atenție, exact două minute, figurile alăturate.
Apoi, închide cartea sau acoperă imaginea
și reprodu cît mai multe dintre figuri, indiferent
în ce ordine.
Interpretarea rezultatelor
Apreciază cu cîte un punct fiecare răspuns corect. Dacă vei acumula: 23–32 p. – memorie foarte
bună; 19–22 p. – memorie bună; 10–18 p. – memorie satisfăcătoare; 0–9 p. – memorie slabă.
LUCRARE
DE
LABORATOR
Procese de excitaţie şi inhibiţie
în scoarţa cerebrală
Formarea şi dispariţia reflexelor condiţionate
are loc în urma interacţiunii celor două stări de activitate
a neuronului:
excitaţia şi inhibiţia în baza
cărora are loc activitatea nervoasă superioară.
Starea neuronului care permite
propagarea
impulsului nervos se numeşte excitaţie. Dacă prin
neuronii unui centru nervos cortical este propagat
impulsul nervos, acest centru se află în stare de
excitaţie. Inhibiţie se numeşte acea stare a neuronului,
care nu asigură propagarea impulsului
nervos. Dacă prin neuronii
unui centru nervos
cortical impulsul nervos nu este propagat, el se
află în stare de inhibiţie.
Excitaţia şi inhibiţia sînt strîns legate între ele
şi pot trece una în alta, adică în locul unei stări de
excitaţie se poate instaura o stare de inhibiţie şi invers.
Excitaţia şi inhibiţia se găsesc într-o continuă
mişcare
pe toată suprafaţa scoarţei cerebrale, aflîndu-
se într-o confruntare permanentă. De rezultatul
acestei
confruntări depinde starea organismului.
În cazul cînd se induce starea de excitaţie a
neuronului, majoritatea centrilor nervoşi corticali
sînt excitaţi şi organismul se află în starea de
veghe. Dacă are loc inhibiţia neuronului, organismul
trece într-o stare specială,
cînd musculatura
este relaxată, nu mai sînt recepţionate
excitaţiile.
Această stare se numeşte stare de somn.
Memoria este procesul de acumulare, conservare
şi reactualizare a informaţiilor. Ea se află la
baza proceselor de cunoaştere, învăţare şi adaptare
a indivizilor la condiţiile mediului extern.
Spre centrii nervoşi ai scoarţei cerebrale soseşte
în permanenţă un volum mare de informaţii.
Memoria asigură stocarea selectivă a informaţiei
(în funcţie de semnificaţie, de atenţie şi de capacitatea
de stocare), protejînd creierul de acumularea
informaţiei inutile. Creierul uman are capacitatea
de a selecta şi a reţine mai întîi conceptele şi apoi
detaliile lor. Memoria umană realizează concepte
sau idei pe care le stochează sub forma lor abstractă.
În corespundere cu scopul memorării memoria
poate fi voluntară şi involuntară.
Memorarea involuntară are loc în cazul cînd
lipseşte un anumit scop de a memora ceva.
Memorarea voluntară are loc în mod intenţionat,
este obţinută prin experienţă şi poate fi
modificată în permanenţă.
În funcţie de durata memorării deosebim:
memorie senzorială, memorie primară, memorie
secundară şi memorie terţiară (fig. 1.18).
Memorarea senzorială se produce în momentul
cînd informaţia de la receptor este preluată
de zona corticală, unde informaţia este analizată şi
poate fi stocată sau uitată. Memorarea senzorială este
un proces automat şi se realizează într-un interval
de timp foarte scurt (cîteva sute de milisecunde).
Memoria primară sau de scurtă durată
urmează memoria senzorială atunci cînd informaţia
preluată de la receptori este stocată. Memoria de
scurtă durată reprezintă memorizarea faptelor,
cuvintelor, numerelor, literelor etc. pentru un timp
scurt (cîteva secunde). Aceste informaţii sînt uitate
în momentul apariţiei informaţiilor noi.
Memoria secundară (de lungă durată) reprezintă
stocarea informaţiei pentru cîteva minute, ore,
zile sau ani. Informaţia stocată pentru cîteva secunde
în procesul memorării primare poate fi reţinută prin
repetare, astfel facilitîndu‑se trecerea la memorarea
secundară.
Memoria terţiară se referă la engramările care
privesc propriul nume, cititul, scrisul etc., care nu
se uită chiar şi în cazurile de dispariţie a celorlalte
forme de memorie.
Pierderea parţială sau totală a memoriei poartă
numele de amnezie.
Învăţarea este procesul de preluare a informaţiilor
şi acumulare a cunoştinţelor prin memorarea
și selectarea a ceea ce este util de ceea ce este
inutil sau periculos în scopul elaborării reacţiilor
comportamentale şi neuropsihice adecvate.
Învăţarea este de două tipuri (după Krumboltz):
învăţare neasociativă, care se bazează pe repetare
şi experienţă, şi învăţare asociativă, învăţarea prin
reacţie la stimuli, prin observarea unor modele
sau prin îmbinarea a două evenimente.
Învăţarea neasociativă se realizează în lipsa
unor relaţii dintre stimulii de habituare (obişnuinţă)
şi sensibilizare.
Habituarea este proprietatea creierului de a învăţa
să ignore informaţiile neesenţiale din debitul informaţional
mare. Spre exemplu, dacă mergeţi la un
prieten care locuieşte lîngă gară, aeroport sau o şosea
foarte aglomerată, iniţial veţi avea impresia că sînteţi
într-un vacarm imens, ulterior însă veţi observa că
aceste sunete intense nu vă mai deranjează, pentru
că nici nu le mai observaţi. Sau, auzind pe neaşteptate
un sunet, întoarceţi capul în direcţia respectivă şi
constataţi că este ceva ce nu vă priveşte deloc. Atunci
cînd acelaşi sunet se va repeta este puţin probabil că
veţi mai reacţiona. Habituarea poate fi explicată prin
procesul de inhibiţie sinaptică, adică sinapsele nu
transmit către creier acele semnale care nu sînt cu
adevărat importante la momentul respectiv.
Sensibilizarea este o formă de învăţare în cazul
căreia, creierul învaţă să primească rapid informaţiile
utile, importante, cum ar fi cele ale durerii, ale
emoţiilor pozitive etc. La baza sensibilizării este
fenomenul de facilitare sinaptică, care este opusul
inhibiţiei sinaptice.
Învăţarea asociativă se realizează în urma
asociaţiilor formate dintre diferite zone ale scoarţei
cerebrale prin intermediul:
ü reflexelor condiţionate clasice, care reprezintă
o formă de învăţare asociativă;
ü condiţionării instrumentale – un tip de învăţare
ce formează reflexe în lipsa excitantului.
La oameni, învăţarea instrumentală se manifestă
în diferite situaţii. Spre exemplu, atunci cînd un
elev este lăudat pentru rezultate frumoase la învăţătură,
el va tinde să obţină rezultate similare şi în
continuare, poate chiar şi mai bune.
Animalele de circ învaţă să execute anumite
ordine prin condiţionarea instrumentală. Tot prin
acest mod de condiţionare au fost învăţaţi porumbeii
să caute naufragiaţii. De fiecare dată cînd observă
în largul mării culori roşii, portocalii sau galbene
(culorile convenţionale de S.O.S. şi ale vestelor de salvare),
porumbeii apasă pe anumite butoane de pe corăbiile
de salvare şi sînt recompensaţi cu hrană delicioasă
atunci cînd direcţia pe care o indică este justă.
Ambele forme de învăţare se realizează simultan.
Activităţi
1. Citește cu atenție, exact două minute, cuvintele de mai jos. Apoi, închide cartea și încearcă să
reproduci oral sau în scris, cît mai multe dintre ele, indiferent în ce ordine.
Test. Matematică. Orar. Elev. Pauză. Stea. Corp. Vid. Soare. Liniar.
Tuș. Patine. Cifră. Școală. Mașină. Film. Caiet. Cub. Sferă. Tricou.
2. Privește cu atenție, exact două minute, figurile alăturate.
Apoi, închide cartea sau acoperă imaginea
și reprodu cît mai multe dintre figuri, indiferent
în ce ordine.
Interpretarea rezultatelor
Apreciază cu cîte un punct fiecare răspuns corect. Dacă vei acumula: 23–32 p. – memorie foarte
bună; 19–22 p. – memorie bună; 10–18 p. – memorie satisfăcătoare; 0–9 p. – memorie slabă.
LUCRARE
DE
LABORATOR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu