Am tot bocit eu zi de zi, și mama m-a înscris la școală numai la cinci ani.
Primul meu mare necaz la școală a fost că nu mă puteam așeza singur în
bancă – sora, împreună cu prietenele sale, puneau mâna și mă aburcau sus.
Mi-ar plăcea grozav să zic că am fost unul dintre cei mai buni elevi, dar
adevărul, sfântul adevăr, stă alături, făcându-mi cu degetul, și zice: nu cumva
să spui una ca asta. Aveam un scris pocit, literele se risipeau în rând ca stâlpii
dintr-un gard vechi și a trebuit să curgă multă apă pe Nistru până ce literele
mele, așa pocite cum le-a fost dat să fie, au început să aibă și ele rostul lor.
Învățam scriind cu grafit pe-o placă – scrii și ștergi cu mâneca, iară
scrii și iară ștergi, pentru că bani pentru caiete și creioane rar cine avea.
Manualele erau și ele un adevărat blestem al copilăriei. În clasa a doua
ori a treia am rămas fără cartea de citire. Târziu, aproape de Crăciun,
vine învățătorul Pavel cu un clit de manuale și ne spune să aducem bani
de acasă – cam cinci lei costa manualul. Era un an greu, dar lumea se
trăgea la carte, și azi doi copii aduc bani și seara se întorc cu manualul în
trăistuță, mâine mai vin doi cu câte cinci lei, și clitul scade, se topește ca
zăpada în pragul primăverii. Iar eu vin, zi de zi, și tac chitic, pentru că,
atunci când mama nu avea parale, nu aveam nici eu de la cine cere.
Vreo săptămână și ceva n-am mai învățat nimic. Acasă tot așteptam, poate
mama, vorbind cu tata, va pomeni de manual; la școală mă rugam în gând
Domnului să nu mai vină atâția cu bani, poate îmi rămâne și mie manual până
la urmă, dar vremea trecea și uite că ieri au fost patru, azi au rămas numai trei,
apoi numai două au rămas. Și, într-o zi, când încă un cineva a adus un bănuț și
învățătorul Harabagiu s-a dus în fundul clasei de i-a dat manualul, întorcându-
se și trecând pe lângă banca mea, a șovăit o clipa din mers. Cu o mișcare
largă, omenească, a aruncat ultimul manual pe bancă, în fața mea, și am
rămas să port pentru toată viața culoarea, mirozna și foșnetul acelei cărțulii.
După Ion Druță
Primul meu mare necaz la școală a fost că nu mă puteam așeza singur în
bancă – sora, împreună cu prietenele sale, puneau mâna și mă aburcau sus.
Mi-ar plăcea grozav să zic că am fost unul dintre cei mai buni elevi, dar
adevărul, sfântul adevăr, stă alături, făcându-mi cu degetul, și zice: nu cumva
să spui una ca asta. Aveam un scris pocit, literele se risipeau în rând ca stâlpii
dintr-un gard vechi și a trebuit să curgă multă apă pe Nistru până ce literele
mele, așa pocite cum le-a fost dat să fie, au început să aibă și ele rostul lor.
Învățam scriind cu grafit pe-o placă – scrii și ștergi cu mâneca, iară
scrii și iară ștergi, pentru că bani pentru caiete și creioane rar cine avea.
Manualele erau și ele un adevărat blestem al copilăriei. În clasa a doua
ori a treia am rămas fără cartea de citire. Târziu, aproape de Crăciun,
vine învățătorul Pavel cu un clit de manuale și ne spune să aducem bani
de acasă – cam cinci lei costa manualul. Era un an greu, dar lumea se
trăgea la carte, și azi doi copii aduc bani și seara se întorc cu manualul în
trăistuță, mâine mai vin doi cu câte cinci lei, și clitul scade, se topește ca
zăpada în pragul primăverii. Iar eu vin, zi de zi, și tac chitic, pentru că,
atunci când mama nu avea parale, nu aveam nici eu de la cine cere.
Vreo săptămână și ceva n-am mai învățat nimic. Acasă tot așteptam, poate
mama, vorbind cu tata, va pomeni de manual; la școală mă rugam în gând
Domnului să nu mai vină atâția cu bani, poate îmi rămâne și mie manual până
la urmă, dar vremea trecea și uite că ieri au fost patru, azi au rămas numai trei,
apoi numai două au rămas. Și, într-o zi, când încă un cineva a adus un bănuț și
învățătorul Harabagiu s-a dus în fundul clasei de i-a dat manualul, întorcându-
se și trecând pe lângă banca mea, a șovăit o clipa din mers. Cu o mișcare
largă, omenească, a aruncat ultimul manual pe bancă, în fața mea, și am
rămas să port pentru toată viața culoarea, mirozna și foșnetul acelei cărțulii.
După Ion Druță
Frumos !! 😊💐💐💐❤️
RăspundețiȘtergere