Ecosisteme naturale. Ecosistemul terestru-aerian
Ecosistemul reprezintă un complex ecologic unitar, rezultat din interacţiunea organismelor vii şi a factorilor abiotici (temperatură, precipitaţii atmosferice, radiaţii naturale, vânt, sol etc.). Astfel, ecosistemul este alcătuit din totalitatea speciilor (biocenoză) ce populează un anumit teritoriu (biotop): ecosistem = biotop + biocenoză.
Termenul biotop a fost propus de savantul german F. Dahl, în 1908, pentru a denumi locul de viaţă al unei biocenoze. Termenul biocenoză a fost propus, în 1877, de zoologul german K.A. Mobius, pentru definirea asocierii speciilor de plante şi animale care interacţionează şi populează un anumit teritoriu (mediu delimitat).
Savantul englez A.G. Tanasley a propus, în 1935, termenul ecosistem, pentru a desemna unitatea elementară fundamentală a biosferei, formată din biotop (mediul ambiant în care trăiesc organismele) şi biocenoză (totalitatea organismelor animale şi vegetale care populează biotopul). între biotop şi biocenoză există un schimb permanent de substanţă şi energie.
Fiecare ecosistem se caracterizează prin elemente constitutive (faună, floră, precum şi factori fizico-chi- mici); structură (distribuire spaţială); mărime (limite de răspândire); funcţionalitate (relaţii interdependente între componentele sale).
Ecosistemele pot fi diferenţiate după mai multe criterii:
• Mărime:
- microecosistem (un arbore);
- mezoecosistem (o pădure);
- macroecosistem (un ocean);
- ecosferă (planeta Pământ).
• Mediu:
- terestre (se formează pe uscat);
- acvatice (se formează în bazinele acvatice);
- cavernicole (se formează în peşteri).
• Origine:
- naturale (păduri tropicale, deşerturi, râuri etc.);
- seminaturale (rezervaţii naturale pentru aclimatizarea animalelor aflate pe cale de dispariţie, parcuri);
- artificiale (lanuri de cereale, livezi, iazuri etc.).
Distribuţia spaţială şi temporală a elementelor ecosistemului asigură structura acestuia. Ecosistemul se caracterizează prin:
• structură de biotop - reflectă diversitatea speciilor în funcţie de mediul fizic;
• structură spaţială - reflectă configuraţia ecosistemului în funcţie de repartizarea elementelor în spaţiul fizic;
• structură biocenotică - reflectă relaţia dintre organisme în funcţie de specie;
• structură biochimică - reflectă interacţiunea dintre organisme (specii) prin intermediul produselor metabolice;
• structură trofodinamică - reflectă migrarea fluxului de materie şi energie etc.
Ecosistemele terestre-aeriene sunt considerate cele mai diverse după componentele lor ecologice. Viaţa pe uscat a determinat formarea unor adaptări ale plantelor şi animalelor. La baza diferenţierii ecosistemelor terestre se află diversitatea vegetaţiei şi prezenţa speciilor dominante.
Componentele principale ale structurii orizontale a ecosistemelor terestre sunt consor\iile şi sinuziile.
Consor\iile reprezintă o parte structurală a ecosistemului de dimensiuni mici, care reuneşte indivizi de diferite specii. Aceşti indivizi nu pot exista unii fără alţii.
138 4. Ecologia şi protecţia mediului
Sinuziile reprezintă un complex de consorţii ce întruneşte mai multe populaţii.
Structura verticală a ecosistemelor terestre prezintă o stratificare (etajare) pronunţată. Ea este determinată de natura vegetaţiei, dar include şi particularităţile solului şi ale faunei. Fiecare strat reprezintă doar o parte componentă a întregului sistem şi nu poate funcţiona autonom. în cadrul fiecărui strat (orizont), atât plantele, cât şi animalele se adaptează la condiţiile de trai. Divizarea ecosistemelor în straturi este în mare măsură convenţională, deoarece între ele există un schimb permanent de materie şi energie (căderea frunzelor sau fructelor, migrarea insectelor sau păsărilor etc.).
Stratificarea poate fi bine observată într-o pădure de foioase, caracteristică teritoriului nostru. în aceste păduri se pot distinge trei straturi principale:
1. stratul subteran (orizonturile solului) - format de rădăcinile plantelor, numeroase artropode, microorganisme etc.;
2. stratul de la suprafaţa solului (patoma) - format de covorul de iarbă, ciuperci, artropode, reptile, mamifere etc.;
3. straturile supraterane (epigee) - formate de diferiţi arbori şi arbuşti, păsări, unele mamifere etc.
în cadrul ecosistemului terestru există o anumită distribuţie a organismelor. Această distribuţie poate fi:
• uniformă - organismele sunt repartizate la o distanţă egală unele faţă de altele (se întâlneşte rar în ecosistemele naturale);
• aleatorie - organismele sunt repartizate la întâmplare unele faţă de altele;
• contagioasă - organismele sunt grupate în comunităţi.
Particularităţile ecosistemelor terestre sunt determinate, în mare măsură, de tipul vegetaţiei şi de animalele ce exercită o acţiune considerabilă asupra acesteia prin intermediul păşunatului, distrugerii seminţelor şi transformării solului.
Starea covorului vegetal poate fi influenţată de animalele fitofage, anumite insecte şi unele rozătoare. Diferite specii de animale care se hrănesc cu seminţe (animale granivore) asigură răspândirea acestora, dar, totodată, irosesc fondul de seminţe necesar pentru restabilirea vegetaţiei. în acest proces distructiv sunt implicate şi numeroase ciuperci de mucegai, care provoacă distrugerea seminţelor.
a b c
Distribuţia organismelor în ecosistem: a - uniformă; b - aleatorie; c - contagioasă
4. Ecologia şi protecţia mediului 139
Animalele participă activ la transformarea solului prin săparea galeriilor subterane, depozitarea substanţelor organice, deplasarea substanţelor organice şi minerale, descompunerea resturilor vegetale şi animale etc.
Fiecare ecosistem este format din două componente: producţia primară şi producţia secundară. Producţia primară este asigurată de plante, datorită sintezei substanţelor organice din cele anorganice, iar producţia secundară reprezintă biomasa obţinută de organismele heterotrofe în procesul consumării substanţei organice.
Producţia primară netă a unor ecosisteme naturale terestre
Tipul ecosistemului
Producţia primară netă (grame de substanţă uscată/m2/an)
Deşert cald
3
Desiş de arbuşti în deşert cald
70
Tundră
140
Pădure boreală de conifere
520
Pajişte temperată
560
Pajişte tropicală
700
Pădure mixtă cu climă temperată
1000
Pădure de conifere
1500
Pădure tropicală
2000
Producţia primară netă (cantitatea de biomasă vegetală obţinută în cadrul fotosintezei, exclusiv pierderile pentru întreţinere) variază de la un ecosisitem la altul (vezi tabelul).
Producţia primară a ecosistemelor terestre, spre deosebire de a celor acvatice, depinde de numărul de specii vegetale şi de o gamă de factori, printre care: cantitatea de precipitaţii atmosferice, temperatura mediului înconjurător, relaţiile intraspecifice şi interspecifice, capacitatea de autoreglare etc.
în cadrul ecosistemelor terestre, fiecare organism ocupă nişa sa ecologică - complexul factorilor de mediu (biotici şi abiotici) cu care interacţionează. Datorită acestui fapt, în ecosistemele terestre există diverse plante şi animale ce posedă un grad înalt de adaptabilitate la condiţiile mediului înconjurător. în urma convieţuirii, organismele (vegetale şi/sau animale) s-au obişnuit să utilizeze raţional posibilităţile biotopului lor. Astfel au apărut diverse adaptări la sursa de hrană, umiditatea mediului, durata zilei, temperatură etc., ce le ajută organismelor să supravieţuiască în condiţiile respective de trai.
Ecosistemul reprezintă un complex ecologic unitar, rezultat din interacţiunea organismelor vii şi a factorilor abiotici (temperatură, precipitaţii atmosferice, radiaţii naturale, vânt, sol etc.). Astfel, ecosistemul este alcătuit din totalitatea speciilor (biocenoză) ce populează un anumit teritoriu (biotop): ecosistem = biotop + biocenoză.
Termenul biotop a fost propus de savantul german F. Dahl, în 1908, pentru a denumi locul de viaţă al unei biocenoze. Termenul biocenoză a fost propus, în 1877, de zoologul german K.A. Mobius, pentru definirea asocierii speciilor de plante şi animale care interacţionează şi populează un anumit teritoriu (mediu delimitat).
Savantul englez A.G. Tanasley a propus, în 1935, termenul ecosistem, pentru a desemna unitatea elementară fundamentală a biosferei, formată din biotop (mediul ambiant în care trăiesc organismele) şi biocenoză (totalitatea organismelor animale şi vegetale care populează biotopul). între biotop şi biocenoză există un schimb permanent de substanţă şi energie.
Fiecare ecosistem se caracterizează prin elemente constitutive (faună, floră, precum şi factori fizico-chi- mici); structură (distribuire spaţială); mărime (limite de răspândire); funcţionalitate (relaţii interdependente între componentele sale).
Ecosistemele pot fi diferenţiate după mai multe criterii:
• Mărime:
- microecosistem (un arbore);
- mezoecosistem (o pădure);
- macroecosistem (un ocean);
- ecosferă (planeta Pământ).
• Mediu:
- terestre (se formează pe uscat);
- acvatice (se formează în bazinele acvatice);
- cavernicole (se formează în peşteri).
• Origine:
- naturale (păduri tropicale, deşerturi, râuri etc.);
- seminaturale (rezervaţii naturale pentru aclimatizarea animalelor aflate pe cale de dispariţie, parcuri);
- artificiale (lanuri de cereale, livezi, iazuri etc.).
Distribuţia spaţială şi temporală a elementelor ecosistemului asigură structura acestuia. Ecosistemul se caracterizează prin:
• structură de biotop - reflectă diversitatea speciilor în funcţie de mediul fizic;
• structură spaţială - reflectă configuraţia ecosistemului în funcţie de repartizarea elementelor în spaţiul fizic;
• structură biocenotică - reflectă relaţia dintre organisme în funcţie de specie;
• structură biochimică - reflectă interacţiunea dintre organisme (specii) prin intermediul produselor metabolice;
• structură trofodinamică - reflectă migrarea fluxului de materie şi energie etc.
Ecosistemele terestre-aeriene sunt considerate cele mai diverse după componentele lor ecologice. Viaţa pe uscat a determinat formarea unor adaptări ale plantelor şi animalelor. La baza diferenţierii ecosistemelor terestre se află diversitatea vegetaţiei şi prezenţa speciilor dominante.
Componentele principale ale structurii orizontale a ecosistemelor terestre sunt consor\iile şi sinuziile.
Consor\iile reprezintă o parte structurală a ecosistemului de dimensiuni mici, care reuneşte indivizi de diferite specii. Aceşti indivizi nu pot exista unii fără alţii.
138 4. Ecologia şi protecţia mediului
Sinuziile reprezintă un complex de consorţii ce întruneşte mai multe populaţii.
Structura verticală a ecosistemelor terestre prezintă o stratificare (etajare) pronunţată. Ea este determinată de natura vegetaţiei, dar include şi particularităţile solului şi ale faunei. Fiecare strat reprezintă doar o parte componentă a întregului sistem şi nu poate funcţiona autonom. în cadrul fiecărui strat (orizont), atât plantele, cât şi animalele se adaptează la condiţiile de trai. Divizarea ecosistemelor în straturi este în mare măsură convenţională, deoarece între ele există un schimb permanent de materie şi energie (căderea frunzelor sau fructelor, migrarea insectelor sau păsărilor etc.).
Stratificarea poate fi bine observată într-o pădure de foioase, caracteristică teritoriului nostru. în aceste păduri se pot distinge trei straturi principale:
1. stratul subteran (orizonturile solului) - format de rădăcinile plantelor, numeroase artropode, microorganisme etc.;
2. stratul de la suprafaţa solului (patoma) - format de covorul de iarbă, ciuperci, artropode, reptile, mamifere etc.;
3. straturile supraterane (epigee) - formate de diferiţi arbori şi arbuşti, păsări, unele mamifere etc.
în cadrul ecosistemului terestru există o anumită distribuţie a organismelor. Această distribuţie poate fi:
• uniformă - organismele sunt repartizate la o distanţă egală unele faţă de altele (se întâlneşte rar în ecosistemele naturale);
• aleatorie - organismele sunt repartizate la întâmplare unele faţă de altele;
• contagioasă - organismele sunt grupate în comunităţi.
Particularităţile ecosistemelor terestre sunt determinate, în mare măsură, de tipul vegetaţiei şi de animalele ce exercită o acţiune considerabilă asupra acesteia prin intermediul păşunatului, distrugerii seminţelor şi transformării solului.
Starea covorului vegetal poate fi influenţată de animalele fitofage, anumite insecte şi unele rozătoare. Diferite specii de animale care se hrănesc cu seminţe (animale granivore) asigură răspândirea acestora, dar, totodată, irosesc fondul de seminţe necesar pentru restabilirea vegetaţiei. în acest proces distructiv sunt implicate şi numeroase ciuperci de mucegai, care provoacă distrugerea seminţelor.
a b c
Distribuţia organismelor în ecosistem: a - uniformă; b - aleatorie; c - contagioasă
4. Ecologia şi protecţia mediului 139
Animalele participă activ la transformarea solului prin săparea galeriilor subterane, depozitarea substanţelor organice, deplasarea substanţelor organice şi minerale, descompunerea resturilor vegetale şi animale etc.
Fiecare ecosistem este format din două componente: producţia primară şi producţia secundară. Producţia primară este asigurată de plante, datorită sintezei substanţelor organice din cele anorganice, iar producţia secundară reprezintă biomasa obţinută de organismele heterotrofe în procesul consumării substanţei organice.
Producţia primară netă a unor ecosisteme naturale terestre
Tipul ecosistemului
Producţia primară netă (grame de substanţă uscată/m2/an)
Deşert cald
3
Desiş de arbuşti în deşert cald
70
Tundră
140
Pădure boreală de conifere
520
Pajişte temperată
560
Pajişte tropicală
700
Pădure mixtă cu climă temperată
1000
Pădure de conifere
1500
Pădure tropicală
2000
Producţia primară netă (cantitatea de biomasă vegetală obţinută în cadrul fotosintezei, exclusiv pierderile pentru întreţinere) variază de la un ecosisitem la altul (vezi tabelul).
Producţia primară a ecosistemelor terestre, spre deosebire de a celor acvatice, depinde de numărul de specii vegetale şi de o gamă de factori, printre care: cantitatea de precipitaţii atmosferice, temperatura mediului înconjurător, relaţiile intraspecifice şi interspecifice, capacitatea de autoreglare etc.
în cadrul ecosistemelor terestre, fiecare organism ocupă nişa sa ecologică - complexul factorilor de mediu (biotici şi abiotici) cu care interacţionează. Datorită acestui fapt, în ecosistemele terestre există diverse plante şi animale ce posedă un grad înalt de adaptabilitate la condiţiile mediului înconjurător. în urma convieţuirii, organismele (vegetale şi/sau animale) s-au obişnuit să utilizeze raţional posibilităţile biotopului lor. Astfel au apărut diverse adaptări la sursa de hrană, umiditatea mediului, durata zilei, temperatură etc., ce le ajută organismelor să supravieţuiască în condiţiile respective de trai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu