Alecu Donici

Doi cîini Un cîine, de pe neam dulău, Prielnic, credincios către stăpînul său, Odată au văzut pe vechiul cunoscut, Juju, căţel tărcat, Ce din ogradă an în curte s-au luat Şi carele acum la o fereastră-n casă, Şezînd pe un covor de cele mai frumoase, Afară mîndru se uita. — Jujucă: ce mai faci mata? Întreabă cîinele, din coadă dînd încet. (Acesta între cîini e semnul de respect.) — Îţi mulţumesc, m on cher! răspunse lui Juju. Sînt bine. Dorm, mănînc, alerg, mă hîrjonesc Şi pe saltele moi cînd vreau mă tăvălesc. Păzind ograda la boier; Dorm lîngă poartă, sau cu caii, Şi de la bucătari ades mănînc bătaie. Ba ieri şi un fecior trei lovituri mi-au tras, Pentru că n-am lătrat la vreme şi la ceas. Dar tu, Juju, cu ce-ntîmplare Ai căpătat favor asupra-ţi aşa mare? Ce slujbă la stăpîn în faptă împlineşti? Fiind atît de mic, în ce te bizuieşti? — Eu! au răspuns Juju. Mă mir de întrebare! Eu fac a p p o rte şi joc ca omul în picioare! Din oameni iarăşi sînt la soartă în favor, Pentru că-n două labe ştiu a umbla uşor Dar spune-mi: ce faci tu? Şi fac a p p o rte — Eu sînt ca purure. Rabd foame, ploaie, ger, Cînd pot.