Steaua de la Betleem Povara bunătății noastre de Ion Druță

Steaua de la Betleem
Lumea mai mult prin case, pe lângă vetre, dar neastâmpărații ceia – parcă
poate să-i țină în casă cineva ziua întreagă?! Se adună câte doi-trei prin
dosișuri, pe unde nu prea bate vântul, se joacă cât se joacă, apoi stau de se
pun la cale, șoptesc între ei. Mai trag o fugă prin casă s-o întrebe ceva pe
maică, pe bunică și iată că vine ziua când se adună și se pornesc, cete-cete,
în lungul satului, de la o casă la alta.
Intră în ograda omului, se rânduiesc sub fereastră, întreabă cuviincios de se
poate. Cum aud că sunt primiți, își dau ghionturi unul altuia, se îmbrățișează
în fel și chip, după care încep cu glasuri subțirele și tulburător de curate:
Steaua Domnului se-nalță
Peste tot ce-i sfânt și demn,
Peste mândra casa voastră,
Peste scumpa glia voastră…
Peste alba pâinea voastră,
Steaua de la Betleem!
Ci întrebatu-te-ai vreodată, dragă cititorule, de ce sărbătoarea nașterii Mântuitorului
vine odată cu primii fulgi, și noi sărbătorim în pragul marilor friguri,
când totul zace zgribulit, înțepenit? Gânditu-te-ai de ce oare Atotputernicul,
dintre atâtea zile senine și calde, a ales-o pe cea posomorâtă pentru venirea
unicului său fiu pe pământ? Miratu-te-ai pentru ce vestirea unei asemenea mari
minuni, precum e nașterea Domnului, a fost lăsată pe seama copiilor?
Apoi chiar că judecata sănătoasă a plugarilor s-a dovedit a fi și de data
asta plină de înțelepciune, căci e greu de găsit pe lume ceva mai mișcător, mai
curat, mai înălțător decât cântarea copiilor. Înfiripată în grabă, la frig, dar cu
suflet, cu dăruire, colinda lor urcă voinicește dealul, dar nu-i ajunge putere
și iat-o lunecând înapoi la vale. A ceda nu este însă obrazul viitorilor bărbați
și, după ce intră în altă ogradă și se adună sub ferestruica altcuiva, o iau de
la început. Amu, dealul de pe care, se zice, poți vedea o jumătate de lume…
Fragment din romanul Povara bunătății noastre de Ion Druță