Sania După Ion Druță

Sania
Când, într-o bună vreme, nucul din fața casei s-a uscat, moș Mihail
și-a scos cârja din tindă, și-a dat pălăria pe ochi și a început a se plimba
în jurul lui de-ți părea că-i numără crengile. I-a măsurat tulpina și din
ochi, și cu șchioapa, a încercat de nu dă drumul la coajă și tocmai spre
chindii, când ciubotele au început să i se pară cam grele, a pus cârja
la locul ei și a așezat pălăria omenește. Pe urmă și-a zis în gândul lui:
— Am să fac o sanie.
Sanie… Mare lucru-i o sanie. Așterni într-însa un covoraș să n-o
prindă răceala, arăți cailor că n-ai uitat biciul acasă și te duci, că abia
mai apucă soarele să se țină pe urma ta. Și abia atunci uiți să-ți numeri
anii, să-ți vezi iar prietenul pe care au început să ți-l fure drumurile, și
pe pârtia făcută de tine mulți drumeți își găsesc calea, și satul, și casa.
O sanie – atâta îi trebuie omului și iar e om. Numai să-i faci o
sanie pe care au visat-o toți lemnarii de pe lume câți au fost, o sanie
pentru care și cel de seama ta ți-ar zice bade; o sanie care ar plânge
după drum și drumul după dânsa.
Mare lucru-i o sanie.
[…]
Pe urmă, zi după zi, îl vedeai tot mai des stând în mijlocul ogrăzii
și privind undeva deasupra cămării, de parcă mai venise o primăvară
în anul cela și el aștepta să se arate cocostârcii.
Dar și asta a fost până la o vreme – până a luat baba samă că buza
toporului a început a se întuneca. Și a prins a-l ocărî. Striga tare, să
audă vecinii… Moșul i-a îndreptat colțul la șalincă – să-i treacă ciuda
mai repede, a zvârlit toporul pe umăr și s-a întors în fața casei. De data
asta n-a mai cercetat nucul. A rezemat coada toporului în trunchiul
lui și a rostit cu jumătate de gură:
— Să știi că am să fac o sanie. […]
După Ion Druță