La săniuș După Ion Agârbiceanu

La săniuș
Numai la o săptămână după Crăciun, s-a înstăpânit iarna peste lume,
până la marginile zării. S-a pus cu temei, să nu se mai clintească până nu
vor începe să bată vânturile primăverii. Cojoc gros ca în anul acesta –
spun bătrânii – n-a mai avut dumneaei de ani de zile.
Ulițele satului s-au ridicat, astupând și pâraie, și șanțuri, și podețele de
la intrarea curților; nici nu mai semănau a ulițe, ci a fâșii late de câmpie
acoperite de covorul alb și gros.
Toate casele din sat par mai mici,
ca și când s-ar fi scufundat și au căzut într-
un somn adânc sub acoperișurile grele
de zăpadă, cu streșinile mai aproape de
pământ.
Copiii privesc prin fereastră minunea
de afară și, după muierea frigului, ieșiră în
grabă cu săniuțele pe afară. Cârmacii mai
mari porneau cu săniuțele pe costișa din
capul satului. Era o coastă înaltă, largă,
de unde puteau pleca, din vârful ei, deodată, zeci de săniuțe și veneau ca
trăsnetul, prin pulbere de zăpadă, până la poalele ei, unde era șes. Sunt
fericiți urcând dealul și alunecând la vale!
Spre seară, gerul se întețește și copiii, cu forțele refăcute, îmbujorați la
față, plini de voioșie, se îndreaptă spre casele lor.
Noaptea și liniștea se aștern peste sat. După Ion Agârbiceanu