miercuri, 24 iulie 2019

Cât un fir de neghină După Emil Gârleanu

Cât un fir de neghină
Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Că de-ai fi cât o
neghină ori cât un fir de colb, dacă ai în căpșorul tău scânteia dumnezeiască
ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te
îndrepți. Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Și spusa muncitoarei
îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile
lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai, dar când a
întins aripioarele și a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a
căzut, istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut greul! Și
spusele furnicii i-au venit în minte… Ce era? O gânganie mică, fără strălucire,
rotundă ca o sămânță. De unde venea? Din iarbă; ținea minte că se trezise sub o
rochița-rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, ăsta era greul!
S-a coborât de pe frunză și a purces să caute din nou furnica. A umblat
încolo, încoace — furnica nicăieri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile
nu prea stau de vorbă. A mers mult și bine; altă gândire n-a mai auzit,
înțelepciunea e rară, se gândea biata gânganie. Și acesta a fost al doilea
necaz al ei. E greu începutul! Într-o zi o prinse ploaia: din nebăgare de
seamă, căzu într-un șuvoi. De-abia scăpase, pe-un pai. Iar altă dată — ce
spaimă, Doamne! Stătu o clipă, fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului.
Avu noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol…
Toate celelalte vietăți păreau că au o chemare. Și fluturele? Cum de nu. Dar
fluturele e încântarea ochilor, e floare zburătoare, e o picurare vie de curcubeu.
Furnica își face casa, agonisește — trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de
o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce
atâtea dobitoace, mari cât munții, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar
ajunge mintea pe care o au… Albina… Toate, toate. Și ea? Seama ei pe lume?…
În clipa aceea, gâza prinse cu ochișorii o semene a ei ce zbura pe sus, căutând
poate un loc de scăpare ca și dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când,
ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de sub streașină și prinse din zbor
tovarășa de suferință. Peste o clipă se auziră țipetele de bucurie ale puișorilor,
cărora rândunica le aducea hrană. Și gângania, biata, își dete seama: „Vezi, asta
e soarta noastră: să hrănim păsările care au ce căuta pe lume!…”
…Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puțin; apoi săgeata străbătu
din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Și, îndată, puișorii primeau, gălăgioși,
pe mama bună ce le aducea iar hrană.
După Emil Gârleanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu