Cât un fir de neghină
Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Că de-ai fi cât o
neghină ori cât un fir de colb, dacă ai în căpșorul tău scânteia dumnezeiască
ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te
îndrepți. Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Și spusa muncitoarei
îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile
lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai, dar când a
întins aripioarele și a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a
căzut, istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut greul! Și
spusele furnicii i-au venit în minte… Ce era? O gânganie mică, fără strălucire,
rotundă ca o sămânță. De unde venea? Din iarbă; ținea minte că se trezise sub o
rochița-rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, ăsta era greul!
S-a coborât de pe frunză și a purces să caute din nou furnica. A umblat
încolo, încoace — furnica nicăieri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile
nu prea stau de vorbă. A mers mult și bine; altă gândire n-a mai auzit,
înțelepciunea e rară, se gândea biata gânganie. Și acesta a fost al doilea
necaz al ei. E greu începutul! Într-o zi o prinse ploaia: din nebăgare de
seamă, căzu într-un șuvoi. De-abia scăpase, pe-un pai. Iar altă dată — ce
spaimă, Doamne! Stătu o clipă, fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului.
Avu noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol…
Toate celelalte vietăți păreau că au o chemare. Și fluturele? Cum de nu. Dar
fluturele e încântarea ochilor, e floare zburătoare, e o picurare vie de curcubeu.
Furnica își face casa, agonisește — trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de
o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce
atâtea dobitoace, mari cât munții, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar
ajunge mintea pe care o au… Albina… Toate, toate. Și ea? Seama ei pe lume?…
În clipa aceea, gâza prinse cu ochișorii o semene a ei ce zbura pe sus, căutând
poate un loc de scăpare ca și dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când,
ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de sub streașină și prinse din zbor
tovarășa de suferință. Peste o clipă se auziră țipetele de bucurie ale puișorilor,
cărora rândunica le aducea hrană. Și gângania, biata, își dete seama: „Vezi, asta
e soarta noastră: să hrănim păsările care au ce căuta pe lume!…”
…Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puțin; apoi săgeata străbătu
din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Și, îndată, puișorii primeau, gălăgioși,
pe mama bună ce le aducea iar hrană.
După Emil Gârleanu
Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Că de-ai fi cât o
neghină ori cât un fir de colb, dacă ai în căpșorul tău scânteia dumnezeiască
ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te
îndrepți. Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Și spusa muncitoarei
îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile
lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai, dar când a
întins aripioarele și a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a
căzut, istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut greul! Și
spusele furnicii i-au venit în minte… Ce era? O gânganie mică, fără strălucire,
rotundă ca o sămânță. De unde venea? Din iarbă; ținea minte că se trezise sub o
rochița-rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, ăsta era greul!
S-a coborât de pe frunză și a purces să caute din nou furnica. A umblat
încolo, încoace — furnica nicăieri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile
nu prea stau de vorbă. A mers mult și bine; altă gândire n-a mai auzit,
înțelepciunea e rară, se gândea biata gânganie. Și acesta a fost al doilea
necaz al ei. E greu începutul! Într-o zi o prinse ploaia: din nebăgare de
seamă, căzu într-un șuvoi. De-abia scăpase, pe-un pai. Iar altă dată — ce
spaimă, Doamne! Stătu o clipă, fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului.
Avu noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol…
Toate celelalte vietăți păreau că au o chemare. Și fluturele? Cum de nu. Dar
fluturele e încântarea ochilor, e floare zburătoare, e o picurare vie de curcubeu.
Furnica își face casa, agonisește — trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de
o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce
atâtea dobitoace, mari cât munții, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar
ajunge mintea pe care o au… Albina… Toate, toate. Și ea? Seama ei pe lume?…
În clipa aceea, gâza prinse cu ochișorii o semene a ei ce zbura pe sus, căutând
poate un loc de scăpare ca și dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când,
ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de sub streașină și prinse din zbor
tovarășa de suferință. Peste o clipă se auziră țipetele de bucurie ale puișorilor,
cărora rândunica le aducea hrană. Și gângania, biata, își dete seama: „Vezi, asta
e soarta noastră: să hrănim păsările care au ce căuta pe lume!…”
…Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puțin; apoi săgeata străbătu
din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Și, îndată, puișorii primeau, gălăgioși,
pe mama bună ce le aducea iar hrană.
După Emil Gârleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu