Casa părintească Spiridon Vangheli

Casa părintească
S-a întâmplat demult. Pe atunci, Sandu era mic. Tata îl tot purta pe la
doctori. Dar degeaba.
— Du copilul la mare, în țările calde, i-a spus un doctor. Alt leac n-are.
— Păi, dacă ar fi rândunică, a oftat tata.
Dar Sandu era palid ca lămâia și se topea văzând cu ochii. Atunci tata
a vândut calul de la casă, a vândut vaca cu vițel cu tot și a sclipuit parale
pentru drum. L-au urcat pe Sandu în tren. S-a dus și dus a fost. Îl aștepta
câinele la poartă și mama lăcrima în năframă.
— De era rândunică, găsea drumul acasă, suspina mama.
Au trecut mulți ani. Și iată că vine în sat un plic înflorit cu timbre și
ștampile. „Am scăpat de o boală și am dat peste alta, scria Sandu. Dorul
de casa părintească – asta e boala cea mai mare din lume!“ Iar într-o zi,
mama vede la portiță un om alb-dalb la cap. Oare de ce nu latră câinele?
Omul se lasă în genunchi și intră în ogradă, tot sărutând pământul.
— E Sandu! a scăpat mama o farfurie din mână. Săracul, e mai cărunt
decât mine!
Omul a înconjurat casa în genunchi.
— Sandu! s-a apropiat mama.
Omul s-a uitat lung la dânsa. N-a zis nimic.
— E mut, săracul! a podidit-o pe mama alt rând de lacrimi.
Omul s-a ridicat în picioare. Dar tot atunci se lăsă iar în genunchi și
sărută pragul! Apoi sărută ferestrele… S-a strâns lume.
— E mut ori a uitat limba? întrebă o femeie. Abia în amurg i s-a întors graiul.
— Bună seara, mamă! și a cuprins-o din nou. Dar cum să cuprindă casa?
Spiridon Vangheli