Sârguința lui Iancu După Virgil Stoenescu

Sârguința lui Iancu
Învățătorul Basil Drăgoșescu a intrat în clasă, așteptat cu nerăbdare de elevi.
— Vom face mai întâi lecția de română. După aceea vă voi împărtăși roadele
compunerilor
pe care mi le-ați dat ieri. Vă voi controla acum, ca de obicei, tema zilei.
Și învățătorul trecu printre bănci, făcând observațiile corespunzătoare. În
fața elevului Caragiale se opri, atras de claritatea formei de exprimare a acestuia.
— Ascultă, Caragiale, lămurește-ne: de ce ai scris aceeași idee în mai multe forme?
— Vedeți, răspunse Caragiale, eu mă silesc să strâng în cât mai puține
cuvinte gândurile mele.
— Va să zică încerci să exprimi aceeași idee într-o formă mai scurtă?
— Da! Și o să scriu până socotesc că-i bine. Așa am făcut și acum. Prima
formă era așa: „Cel care învață bine are și multe bucurii”. Pe urmă am început
să scurtez până am ajuns la: „Cine învață se bucură”.
— Nu-i rău! Scurt și limpede. Apoi învățătorul se adresă elevilor:
— Ați auzit, băieți? Cine învață se bucură! Să învățați, că părinții voștri trudesc
și asudă din greu, ca voi să puteți învăța carte.
Învățătorul mai observă în caietul lui Iancu texte copiate, ici, colo
subliniate
cuvinte sau expresii. Se bucură. Apoi se îndreptă spre catedră:
— Voi începe cu elevul Caragiale Luca Ion. A scris într-o pagină și
jumătate mai mult decât au scris alții în șase. Acum nu mă mir cum de-a
izbutit. E rodul strădaniei lui. Și punctuația a pus-o ca lumea. Și ortografia
este corectă, iar forma, foarte îngrijită. Bravo, Caragiale!
Și învățătorul Basil Drăgoșescu îi întinse elevului Caragiale Luca
Ion caietul, pe pagina căruia scrisese cu creionul roșu un zece cât roata
carului de mare… După Virgil Stoenescu