Mama lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra Domniţă,
Rumenă, suavă ca o garofiţă.
2. Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
O chii săi albaştri ard în lăcrimele,
Cum lucesc în rouă două viorele;
3. Buclele-i de aur cad pe albu-i sân;
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân;
Însă Doamna soacră lângă ea veghează
Ş i cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
Mama lui Ştefan cel Mare
72
4. Un orologiu sună noaptea jumătate,
La castel în poartă oare cine bate?
„Eu sunt, bună mamă, fiul tău dorit,
Eu şi de la oaste mă întorc rănit.
5. Soarta noastră fuse crudă de-astă dată,
Mica mea oştire fuge sfărâmată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor,
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
6. Tânăra Domniţă la fereastră sare,
„Ce faci tu, copilă?” – zice Doamna mare,
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Ş i-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
7. „Ce spui, tu, streine? Ştefan e departe,
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte,
Eu sunt a sa mamă, el e fiul meu!
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu!
8. Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul său suflet astfel l-a schimbat,
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat.
9. Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să întri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţară mori!
Ş i-ţi va fi mormântul încoronat cu flori!”
10. Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi adună,
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi,
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.