La scăldat După Ion Creangă

La scăldat
Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna,
o mulțime de trebi pe capul mamei. Și mă scoală mama atunci mai
dimineață decât alte dăți și-mi zice cu toată inima:
— Nică, dragul mamei! Vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură
ovăsul cela pe jos; și eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă
drumurile și stai lângă mămuca și leagănă copilul; c-apoi și eu ți-oi lua de
la Fălticeni o pălăriuță ș-o curălușă.
— Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu știam. … când auzeam de
legănat copilul, nu știu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul
să fiu mai mare între frați. Însă ce era să faci când te roagă mama?
Dar în ziua aceea în care mă rugase ea era un senin pe cer și așa de frumos
și de cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme
ca asta, am șparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă
și de necăjită… De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese
afară și începe a striga, de da duhul dintr-însa: „Ioane! Ioane! Ioane!”, și Ion,
pace! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ și se
ia după mine la baltă, unde știa că mă duc; și, când colo, mă vede tologit,
cu pielea goală pe nisip, apoi, în picioare, țiind la urechi câte-o lespegioară
fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, și aci săream într-un picior, aci în
celălalt, aci plecam capul în dreapta și în stânga, spunând cuvintele:
Auraș, păcuraș, Și ți-oi spăla cofele,
Scoate apa din urechi, Și ți-oi bate dobele!
Că ți-oi da parale vechi;
După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în știoalna unde mă scăldam…
După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul
și Duhul Sfânt, și înc-o dată pentru Amin.
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum
e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o
vedeam pe dânsa, căci eram în treabă… A fi trecut la mijloc vro jumătate
de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem
de-acasă… Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire,
uitasem că mai trăiesc pe lume!… Mama… de la o vreme, pierde răbdarea
și vine tiptil, în vârful picioarelor, pe la spatele meu,… îmi ia toate hainele
frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh:
— Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ș-apoi atunci
vom avea altă vorbă! Și se tot duce.
Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane?…
După Ion Creangă