Răţuşca cea urîtă
- fragment -
după Hans Christian Andersen
În sfîrşit, oul cel mare a crăpat. „Piu, piu!” a spus puiul şi a ieşit din găoace: era mare şi urît. „Da ce mare-i! Nu seamănă cu ceilalţi. Să fie un pui de curcă?” se gîndi raţa-mamă.
A doua zi, raţa s-a dus cu toată familia la apă. Răţuştele înotau de minune.
- Uite ce bine dă din picioare şi puiul cel mare! E copilul meu! Dacă te uiţi bine la el, e chiar drăguţ!
Apoi i-a dus în curtea cea mare a raţelor.
- Frumoşi copii ai! a zis o raţă cu panglică la picior. Numai unul e tare urît: greoi şi cenuşiu!
- E drept că nu-i frumos, dar e plăcut la fire şi înoată mai bine decît ceilalţi!
Pe biata răţuşcă au început s-o ciupească toate raţele şi s-o ia peste picior. Săraca de ea, nu mai ştia unde să se ducă şi ce să facă! Era mîhnită din pricină că era aşa de urîtă.
Într-o zi, răţuşca n-a mai putut răbda şi a fugit. Aşa a ajuns la balta cea mare, unde a trăit toată vara.
A sosit toamna. Frunzele pădurii s-au îngălbenit.
Într-o seară, cînd tocmai asfinţea soarele, s-a lăsat pe lac un cîrd de păsări mari şi frumoase. Erau lebedele. Hotărî să zboare la ele. Simţi deodată că are putere în aripi. Le întinse larg şi-şi luă zborul către lebede. Cînd a ajuns, şi-a plecat capul în faţa păsărilor albe ca zăpada, ruşinată de urîţenia ei.
Cînd colo, ce să vadă în oglinda apei? Chiar pe ea însăşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu