Luchi în prima zi de şcoală după Otilia Cazimir

Luchi în prima zi de şcoală
după Otilia Cazimir
Intrăm în clasă.
Pupitrul e înalt. Abia izbutesc să
mă aşez. În clasă e linişte.
– Casian Alexandra!
E numele meu. Ştiu. Dar nu
răs pund. Pe mine nu mă strigă
nimeni aşa. Toată lumea mă strigă
Luchi…
Îmi vine a rîde. Aşa-i de caraghios să
te strige cineva Casian Alexandra!
Doamna se uită la mine şi zîmbeşte.
– Cu tine vorbesc, fetiţo… Cum te cheamă?
Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus,
bocănind, în picioare. Simt în jurul meu rîsul
stăpînit al clasei.
– Cum îţi zice mama acasă? stăruie
învăţătoarea tot blînd, dar cu un fel de nerăbdare.
– Luchi, ca la căţei! sare de lîngă mine o fetiţă
bondoacă şi zburlită.
Toate fetele se uită la mine. Încă nu rîd, dar
ochii lor împung şi dor. Şi dintr-odată mi se face ruşine de numele
meu şi de mine.
– Nu-i adevărat! Acasă, mama îmi zice… Casian Alexandra!
răspund repede, uitîndu-mă urît spre zburlită.
S-a isprăvit. Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa
asta nouă pe care-o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o
cunosc.
Casian Alexandra are şorţ negru, ciorapi lungi, guler alb şi cozi
împletite strîns. Stă cuminte cu mîinile pe pupitru. Îi este ruşine că
o cheamă Luchi, ca pe căţei…