Luceferii După Vitalie Buzuleanu

Luceferii
Era pe vremea când înfloresc teii. Învățătorul Ion Creangă, îmbrăcat
în haine de șiac, cu ciubote de iuft, iar pe cap purtând o pălărie cu boruri
uriașe, se grăbea la părintele Ionescu să mai schimbe o vorbă cu el în
privința manualului său. Deși cartea făcuse mare vâlvă, deși însuși Mihai
Eminescu, pe atunci revizor școlar, o lăudase foarte călduros într-unul din
articolele sale, Creangă nu era mulțumit și voia s-o mai dreagă pe ici, pe
colo. „Cât trăiește omul, trebuie să tindă spre desăvârșire”, își spunea el. (…)
„…Oare ce-o fi făcând acum, sărăcuțul de el?” se gândea cu mahnă
Creangă. Și mare i-a fost mirarea și bucuria când l-a zărit.
— Vorbești de lup, da lupu-i la fereastră, zise zâmbind Creangă. Tocmai
mă gândeam la mata și iată ce am hotărât: hai să unim sărăcia mea cu a ta
și să facem una mică. Ce zici, ne-am înțeles?
Ochii poetului s-au umezit: el strânse cu putere mâna grea a lui
Creangă și șopti emoționat: „Mulțumesc, bade Ioane”.
Și au pornit amândoi: zveltul și frumosul Eminescu și greoiul, neîndemânaticul,
veșnic pus pe glume, Creangă, îndreptându-se spre vestita
bojdeucă. Iar seara, stând în cerdac la lumina lunii, ei își deschideau unul
altuia sufletele…
De-ar prinde grai, câte lucruri pline de minunății ar putea să ne
cuvânteze despre cei doi prieteni pereții faimoasei bojdeuci sprijinite de
14 drugi de lemn.
Iar când Eminescu a plecat, Creangă îi ducea dorul.
…Într-o dimineață de iunie, Tinca l-a găsit pe bărbatul său schimbat
deodată la față și cu ochii plini de lacrimi.
— Ce s-a întâmplat, Ioane? Poate ești bolnav?
Cum să-i spună că bădița Mihai a murit și că acum a rămas, întradevăr,
singur-singurel?
După Vitalie Buzuleanu